Sursele valorilor
28.09.2015 by Radu Lucian Alexandru
„Pentru
mine principala probă a existenţei lui Dieu [Dumnezeu]
este bucuria pe care o încerc gândindu-mă că Dieu există.”1
ne spune René
Le Senne în cartea Descoperirea
lui Dumnezeu (La
découverte de Dieu ).
Această „probă/ dovadă” este
aceeaşi pe care un copil de grădiniţă o poate invoca pentru a
„demonstra” existenţa lui Moş Crăciun: „Pentru mine (ar zice
zâmbind copilul) principala probă a existenţei lui Moş Crăciun
este bucuria pe care o simt (încerc) când mă gândesc că Moş
Crăciun există.”. Şi dacă această „probă” a existenţei
lui Dieu ar fi adusă de un copil de grădiniţă, nu am comenta-o în
nici un chip – dar ea e adusă de cineva care la vremea afirmării
ei a depăşit de mult (e drept că doar biologic nu şi mental)
vârsta grădiniţei.
E acelaşi tip de
argument infantil pe care un alt copil de grădiniţă l-ar putea
ridica ca răspuns la afirmaţia colegului său: „Da, ai dreptate!
Aceasta e dovada cea mai bună pe care o putem găsi noi (la
grădiniţă fiind) pentru a demonstra că ceea ce ne imaginăm
există! Bucuria pe care eu o simt gândindu-mă că există „cai
înaripaţi vorbitori de limbă franceză” e dovada cea mai bună
că aceşti cai chiar există...”.
În spiritul
acestei mentalităţi copilăreşti, Le Senne ne spune deci că dacă
putem gândi ceva cu bucurie, atunci acel ceva trebuie neapărat să
existe (de exemplu, ar putea completa un copil preşcolar din India:
dacă el poate gândi cu bucurie că zeul Ganesha (cu trompa lui
frumoasă de elefant) există şi cunoaşte la perfecţiune limba
franceză (ca să poată conversa cu prietenii săi – cu calul
înaripat franţuzesc, cu Dieu şi cu Moş Crăciun (care bineînţeles
că a învăţat şi el franceza ca să înţeleagă ce-i cer
copilaşii francezi)), atunci cu siguranţă că zeul acesta există).
Aşadar, putem
vedea cum Le Senne formulează încă un argument ridicol pentru
existenţa lui „Dieu” (alături de tot felul de alte argumente
ontologice şi para-logice care îndoaie cu veselie logica şi bunul
simţ).
(„De
când s-a stabilit deşertăciunea argumentelor ontologice care
pretindeau că pot eventual deduce din prezenţa unei idei în
spiritul nostru existenţa obiectului ei în lumea din afară,
construcţiile apriorice cu caracter metafizic nu pot avea decât
valoarea unor opere de imaginaţie, a unor alcătuiri subiective care
pot fi ingenioase şi interesante, dar care nu implică valoare de
adevăr.”2)
Dar ce mai
descoperă Le Senne? El descoperă (probabil tot cu bucurie) că
„Dieu” al lui e mut: „Dieu ne parle pas”3
[…] („Dumnezeu nu
vorbeşte”).
Dar din ce motive
oare Dieu e lovit de muţenie? Ne explică Le Senne:
În primul rând,
el nu vorbeşte de frică să nu se materializeze cumva – că el
(ştia sigur Le Senne) nu prea vrea să se materializeze: „Dumnezeu
nu vorbeşte: 1. deoarece a vorbi, este a începe să se
materializeze”4
Apoi, el nu
vorbeşte, ca nu cumva să producă „evenimente sensibile” şi
„parţialităţi inadecvate” unei „infinităţi divine”: „2.
deoarece orice vorbă este un eveniment sensibil […]
acest caracter de parţialitate o face inadecvată
infinităţii divine.”5
Deci Dieu al lui Le Senne, în infinita lui divinitate, e
capabil doar de „evenimente insensibile” şi cum cuvântul este
un „eveniment sensibil” Dieu nu vorbeşte de teamă să nu
cumva să devină şi el „sensibil”...
Alt motiv al
muţeniei lui Dieu este următorul: „3. deoarece el nu ar
fi înţeles”6
[…]. Deci dacă cumva ar
vorbi, ar vorbi degeaba (cât e el de Dieu) că oricum nu l-ar
înţelege nimeni (nu e capabil sărmanul să se facă înţeles).
„El ar fi neinteligibil”7.
Vorba lui ar fi deci neinteligibilă (cum sunt, de altfel, şi
„existenţa” lui, şi „demonstraţiile” existenţei lui, şi,
în genere, cam orice altceva care se leagă de numele lui). Aşadar,
pentru că oricum nu l-ar înţelege nimeni, Dieu al lui Le
Senne (a nu se confunda cu alte specii de Dieu mai vorbăreţe)
mai bine tace. Le Senne aparent nu s-a gândit că Dieu al lui
ar putea totuşi să vorbească singur – sau poate că s-a gândit
la această posibilitate, dar o fi concluzionat că chiar şi aşa,
vorbind singur, Dieu tot nu ar înţelege nimic din ce ar
spune, pentru că „vorbirea” lui e prea „aeriană” ca să o
înţeleagă careva (inclusiv el).
Dar Dieu mai
are un motiv să nu vorbească – şi anume, fiindcă e îngrijorat
ca nu cumva prin vorbele sale să producă niscaiva evenimente reale
(„4. deoarece apoi, vorbele sale ar fi echivalente cu evenimente
reale”8
[…]) – probabil că Dieu
are şi el o reputaţie de păstrat – anume, aceea de a fi o fiinţă
care produce doar evenimente ireale (fantastice, imaginare, de basm,
mitice etc.) şi, prin urmare, trebuie să se ţină departe (şi el,
şi vorbele sale) de orice „evenimente reale”.
Apoi Dieu nu
vrea probabil să vorbească, pentru că dacă ar vorbi, nu ar fi în
acord cu „datoria universală”: „Nimeni nu are dreptul să
atribuie nici o altă voinţă lui Dieu decât datoria universală.”9
Deci Dieu al lui
Le Senne tace, fiindcă e de datoria lui să tacă – însă,
după părerea celor de la care Le Senne a preluat cuvântul Dieu
(doar cuvântul, nu şi conţinutul lui), pentru a-l folosi apoi
aiurea prin limbă, Dieu vorbeşte o grămadă şi le explică
celor care îl ascultă „ce şi cum” – dar poate Le Senne nu
era la curent cu mitologia iudeo-creştină dominantă în
comunitatea umană în care el se manifesta sau poate că sătul de
atâtea vorbe divine spuse prin Biblie şi aiurea el s-o fi
gândit că cei care pretind că l-au auzit pe Dieu vorbind au
auzit doar voci ireale şi înşelătoare, deoarece, din 4-5 motive
(aiuritoare) „Dieu ne parle pas”.
În concluzie, Dieu
al lui Le Senne e mut şi, prin urmare, şi-a luat un „purtător
de cuvânt” în persoana lui Le Senne care să ne spună totuşi
câte ceva despre acest „Dieu-Mutulică”: de exemplu, că e
„personal”, că se numeşte „Dieu” ([…]
„unul suprem este o persoană şi trebuie numită
Dieu”10)
ş.a.m.d.
(„Ca şi
teologia, într-adevăr, metafizica încearcă să explice natura
intimă a fiinţelor, originea şi destinaţia tuturor lucrurilor,
modul esenţial de producere a tuturor fenomenelor; dar în loc să
angajeze agenţi supranaturali propriu zişi, ea îi înlocuieşte
din ce în ce mai mult prin aceste entităţi sau abstracţii
personificate” […]11)
Apropo: dacă Dieu
(orice ar mai fi şi el) nu vorbeşte (din motive personale), de
unde ştia Le Senne că numele „celui care nu vorbeşte, fiindcă e
pierdut prin ireal şi insensibil” este Dieu şi nu, de
exemplu, orice alt nume: Vasile, Ion, Brahma, Tao, Alah, Ganesha,
Jupiter, Zeus, Moş Crăciun, Unicornul Roz-Invizibil etc.?
Se pare că Le
Senne nu putea gândi nimic determinat despre „tu” şi „eu”
şi atunci el s-a gândit să nu se mai încurce şi cu „tu” şi
să-i zică şi lui „tu” tot „eu”: […]
„şi la fel cum despre tu şi eu, nu putem gândi
nimic determinat, ele se disting doar exterior, prin coordonatele
punctelor lor de acţiune în spaţiu şi timp, noi trebuie să le
unificăm, cel puţin la origine, sub acelaşi nume de eu.”12.
Nu de alta, dar probabil că el credea că în „interiorul” lui
„tu” e acelaşi lucru ca şi în „interiorul” lui „eu”:
„Spiritul este acelaşi peste tot.”13
De exemplu, întrebăm noi: între interiorul lui „eu-Le Senne”
şi interiorul lui „tu-căţel-Grivei” nu era pentru filosoful
nostru nici o diferenţă „interioară” (originară sau
ulterioară)?
[…]
„nici o valoare nu provine din noi.”14
[…] „valoarea nu vine din
noi. Prin universalitatea şi infinitatea sa ea se opune
particularităţii noastre şi limitării noastre”15
Nici un om nu
produce tot adevărul, binele sau frumosul din lume, dar aceasta nu
înseamnă că el nu produce/ face/ crează partea lui de bine,
adevăr şi frumos. A constata că un măr oarecare nu produce toate
merele din lume şi a afirma apoi că merele pe care el le produce nu
sunt produse de acel măr (pentru că „mărul” este universal şi
infinit şi „merii” sunt particulari şi limitaţi) este doar a
te juca cu vorbele.
Dacă e adevărat
că mărul (particular) nu produce mere, atunci nici omul
(particular) nu produce valoare! Această situaţie se poate realiza
doar în imaginaţia desprinsă de realitate a celor care fac salturi
de circ între general şi particular pentru a-şi pierde urma prin
sofisme produse spre susţinerea unor „viziuni personale” asupra
lumii.
„Valoarea nu
vine de la om şi dacă ea este pentru el, e pentru că el i se dă
ei.”16
„Teza pe care
noi o introducem este că valoarea nu poate fi produsă de om decât
în sensul secund al cuvântului „produce”. Producând o valoare
el o manifestă, o revelează, dar el nu o face.”17
Cum s-ar traduce
cele de mai sus, dacă înlocuim cuvântul „valoare” cu cel de
„măr” (pentru o mai bună evidenţiere a rupturilor de sens
profesate de Le Senne)?
Simplu: „Mărul
nu vine de la măr şi dacă mărul este pentru măr, este pentru că
mărul se dă mărului. Teza introdusă este că merele nu pot fi
produse de măr decât în sensul secund al cuvântului produce.
Mărul manifestă merele, le revelează, dar el nu face merele.”
„De aceea nici un măr nu provine din măr”... Şi astfel „mărul”
îşi „revelează” „natura sa de relaţie între sursa
metafizică a fructelor şi un pom oarecare din livadă”:
[…]
„valoarea […] îşi
revelează natura sa de relaţie între sursa metafizică a
lucrurilor şi un suflet uman.”18
„De aceea,
Regatul Sursei Fructelor este Mărul, iar imperiul merilor (care
participă la manifestarea merelor fără însă a le produce) este
istoria (livezii)”: „Regatul lui Dieu este valoarea, imperiul
omului este istoria.”19
Prin urmare,
cum ajunge mărul-concept mere-reale (valoarea – valoare umană)?
Poate că ne spune Le Senne:
[…]
„valoarea originală trebuie să ne apară ca fiind
supusă unei difracţii care dispersează valoarea primordială, una,
universală şi transcendentă, într-o radiere (strălucire) de
valori distincte, derivate, divers calificate şi umanizate. În
sânul Principiului Real al sufletelor şi lucrurilor nu poate să
fie decât o valoare indivizibilă şi primară. O numim Absolut […],
o numim Act […] este
Fiinţa […] şi în fine
numele său este Dieu, când religia ne face să-l iubim ca sursă a
Carităţii. Dar pluralitatea acestor nume nu trebuie să ne ascundă
sufletul comun care este singurul care întemeiază adoraţia
noastră: Valoarea, pe care trebuie să o numim absolută pentru a o
distinge de valorile determinate.”20
[…]
„Logica” lui Le
Senne, exprimată mai sus, se vede mult mai bine dacă înlocuim, şi
în citatul de mai sus, cuvântul „valoare” cu cel de „măr”:
[…] „mărul original trebuie să ne
apară ca fiind supus unei difracţii care dispersează mărul
primordial, unu, universal şi transcendent, într-o radiere
(strălucire) de mere distincte, derivate, divers calificate şi
umanizate. În sânul Principiului Real al sufletelor (merelor) şi
lucrurilor nu poate să fie decât un măr indivizibil şi primar. Îl
numim Absolut […], îl numim Act […]
este Fiinţa […] şi în fine
numele său este Dieu (al merelor) când religia (merilor) ne face
să-l iubim (pe Măr cu m mare) ca sursă a Carităţii (în genere).
Dar pluralitatea acestor nume nu trebuie să ne ascundă sufletul
comun care este singurul care întemeiază adoraţia noastră, anume,
Mărul, pe care trebuie să-l numim absolut pentru a-l distinge de
merele determinate.” […]
Discursul lui Le
Senne, redus la esenţe, este ceva de genul următor: „Merele
particulare nu sunt produse/ făcute de merii în care ele cresc, ci
de Mărul Absolut. Merii doar participă la Măr, dar nu îl fac pe
acesta... Noroc deci cu Mărul Absolut, sursa primordială a tuturor
merelor determinate – mare noroc cu el, că altfel nu ar mai avea
de unde să apară mere determinate/ particulare, cu tot efortul pe
care l-ar face merii din livadă – deoarece ei nu pot produce mere,
ci pot doar să le manifeste prin ei, în funcţie de caracterul lor
şi de idealurile pe care aceşti meri şi le propun în viaţă”
(„Ceea ce noi suntem este definit de caracterul nostru; ceea ce
noi trebuie să devenim, de idealul nostru.”21).
Merii pot deci
participa la manifestarea unor mere bune, frumoase, adevărate,
iubite, dar ei nu fac mere adevărate, ci doar iluzii de mere –
merele cu adevărat frumoase şi bune vin doar din Mărul Absolut...
Filosofia lui Le
Senne (specifică unei metalităţi rătăcite grav prin antichităţi
pre-ştiinţifice) vrea deci să ştie care este „sursa/ originea
valorii” – şi se lămureşte foarte repede: este „valoarea
absolută” (la fel cum, de exemplu, sursa merelor, în aceeaşi
logică, ar fi „mărul absolut”, a scaunelor „scaunul absolut”
şi al naivităţii „naivitatea absolută”).
Procedeul este deci
unul de grădiniţă: se pune cuvântul „Absolut” după cuvântul
ce desemnează aspectul a cărui sursă de producere se caută şi
gata: problema e rezolvată („Omul nu produce scaune, scaunele sunt
produse de Scaunul Absolut, care este unul, infinit, transcendent şi
indivizibil – omul doar participă la revelarea prin sine a
scaunelor care în esenţă sunt produse de Scaunul Absolut, care
având atâtea calităţi verbale, ca cele de mai sus, se poate numi
şi Dieu!”).
(„Putem deci,
prin urmare, să privim starea metafizică ca un fel de maladie
cronică, natural inerentă evoluţiei noastre mentale, individuale
sau colective, [situată] între copilărie şi virilitate.”22)
Şi copilaşii
aceştia numesc acest demers infantil metafizică şi filosofie...
Această identificare şi explicare cauzală a originii şi modului
de funcţionare şi manifestare a unui aspect oarecare al realului a
rămas blocată metal în preistoria civilizaţiei umane, pe când
Zeul-Soare, Supremul, Absolutul radia din sine lumina şi căldura
(iar focul, lumânarea, petrolul, gazul, electricitatea nu erau încă
descoperite ca surse de lumină şi căldură):
[…]
„noi nu concepem corelaţia valorilor ca o serie
verticală, ci ca o radiere având ca centru şi sursă Valoarea
absolută care le emite ca un Soare spiritual.”23
În afară de
relaţia verticală şi relaţia radială, mai este şi cea specifică
reţelei/ ţesăturii, cu infinite noduri de intersecţie şi
conlucrare între elementele componente, legate deopotrivă şi
orizontal şi vertical, şi radial şi triunghiular, şi circular şi
dreptunghiular ş.a.m.d. Dar unii indivizi, din păcate pentru ei,
şi-au blocat mintea doar pe închinarea la bătrânul Zeu-Soare: […]
„valorile empirice, oricât de pure ar fi ele, nu
sunt decât raze, ca şi lumina care ne iluminează şi căldura care
ne consolează din acelaşi soare.”24
Filosofia care se
reduce la încropirea de discursuri superficiale despre originea şi
modul de funcţionare al realităţilor care ne înconjoară nu este
doar leneşă, naivă şi inconsistentă, dar este şi total
ineficientă pentru descoperirea cauzelor şi modurilor reale de
funcţionare specifice diferitelor sisteme de manifestare
caracteristice omului, vieţii şi lumii. La care mai putem adăuga
că nu e deloc originală – fiind doar o copiere prostească a unor
confuzii antice între cuvinte şi lucruri şi între efecte şi
cauze: […] „originalitatea
valorii absolute constă în mod esenţial în aceea că ea conţine
germenii tuturor valorilor.”25
Nu există nici o
floare absolută care să conţină germenii tuturor florilor reale
şi posibile: există doar foarte multe flori distincte, care
interacţionează între ele şi cu restul elementelor lumii pentru a
vieţui şi a se modifica continuu sub influenţa acestor factori
fără număr. Cauza oricărei flori nu este vreo „Floare
absolută”, ci toată lumea concretă, imediată, manifestată în
timp şi în spaţiu. Şi acelaşi lucru este valabil pentru oricare
alt aspect al lumii (inclusiv pentru valoare). Aceasta nu înseamnă
însă că trebuie să ne oprim investigaţiile cauzale la nivelul
Întregului – pe lângă această constatare e nevoie de un demers
ştiinţific bine întemeiat care să identifice legăturile cauzale
reale existente la nivelul relativului restrâns (sau mai puţin
restrâns) în jurul subiectului/ obiectului considerat spre
cercetare.
Postularea unor
„realităţi absolute/ nedeterminate” ca sursă primară pentru
„realităţile relative/ determinate”, printre altele, nu
înţelege cum se cuvine relaţia care există între
„efectul-sens” (sensul-înţeles-ca-efect) şi unele din
„cauzele” majore ce determină acest sens: de exemplu, nu
înţelege prea bine legătura existentă între nume/ cuvânt
(valoare/ bine/ absolut...) şi realităţile relative
extra-lingvistice la care el face, de obicei, trimitere şi care, la
rândul lor, trimit (în circumstanţe specifice) spre el
(determinându-i astfel forma sensuală).
Apoi, această
postulare ignoră sursa primar-relativă a celor relative, pentru că
în manifestarea vieţii noastre, în conştiinţa umană, în
realitatea specifică acestui univers, până la proba
contrarie, nu sunt decât „realităţi relative/ relaţionate/
determinate” care determină şi sunt determinate, care cauzează
şi sunt cauzate, care influenţează şi sunt influenţate, care se
leagă şi sunt legate – adică, cum am mai spus, doar realităţi
relative/ relaţionate...
Postularea unor
„realităţi independente şi nerelaţionate ca şi cauză a unor
aspecte din lumea noastră” este prostească şi datorită faptului
că şi dacă astfel de realităţi independente/ nerelaţionate faţă
de noi ar exista (în alt univers decât al nostru), odată,
existenţa lor nu ar putea fi percepută niciodată (percepţia
înseamnă relaţionare), în nici un fel (şi, astfel, nu am putea
avea vreo dovadă a existenţei lor) şi, apoi, dacă ele
chiar ar fi independente şi nerelaţionate nu ar avea nici o
legătură de nici un fel cu realitatea în care noi trăim (prin
excelenţă relativă) – deci nu ar putea acţiona ca şi cauză a
unor aspecte din lumea noastră.
(„Deci dacă
ar exista ceva pe lume ce n-ar fi în nici un raport cu alte lucruri,
atunci nici esenţa obiectivă a acestui lucru, care ar trebui să
fie în deplin acord cu esenţa lui formală, n-ar avea nici un
raport cu alte idei; cu alte cuvinte, nu vom putea deduce din ea
nimic.”26)
A postula deci
pentru realităţile relative alte cauze/ surse decât alte realităţi
relative este a nu înţelege mecanismele reale ale cauzalităţii
specifice lumii în care trăim (de exemplu, un măr oarecare nu este
„cauzat” spre fiinţă de un „măr absolut” unu, transcendent
şi infinit (orice ar mai fi şi el), ci de o mulţime de cauze
relative (biologice, chimice, fizice, climatologice, ecologice
ş.a.m.d.) care interacţionează unele cu altele pentru a produce un
măr oarecare). La fel de infantilă este şi postularea unei
„valori absolute” din care să „provină” valorile
particulare când este evident că aceste valori apar sub influenţa
combinată a unei mulţimi de factori relativi (biologici,
sociologici, politici, economici, religioşi, artistici ş.a.m.d.).
„Dar în
măsura în care valorile sunt angajate în lume […]
valorile trebuie să se contamineze, la contactul cu determinările,
cu ele”27
[…]
A spune că o
„valoare (absolută)” se „contaminează” la „contactul cu
determinările” e la fel de hilar cu a spune că un „măr
absolut” se contaminează la contactul cu determinările şi din
această „contaminare” ies nişte „mere determinate”. Dacă
este ceva care contaminează cu tot felul de bălării metafizice
înţelegerea pe care unii nefericiţi o au despre lume, acest ceva
(printre altele) este postularea „din burtă” a unor absoluturi
verbale ca şi sursă a unor realităţi prin excelenţă relative/
relaţionate.
Pornind de la
percepţia unor mere oarecare şi de la numirea lor cu apelativul
„mere” nu avem cum ajunge la postularea existenţei (altfel decât
fictive, virtuale, imaginare a) unui „măr absolut” care ar fi
chipurile sursa („de provenienţă” a) tuturor merelor din lume.
Un naiv, un borcan,
un cuvânt şi un filosof nu au ca şi sursă existenţială
(„spirituală” sau de altă natură) pe „unu absolut” şi
nici pe „naivul absolut”, „borcanul absolut”, „cuvântul
absolut” sau „filosoful absolut” – naivul, borcanul, cuvântul
şi filosoful nu sunt „variantele contaminate” ale lui „unu”,
ci sunt realităţi naturale, normale, relative, relaţionate care
sunt cauzate de o mulţime de factori relativi (şi în nici un caz
de vreun „borcan absolut” sau de vreun „filosof absolut”).
Doar cei cărora le place să încurce borcanele, cărora le place să
confunde cuvintele cu lucrurile şi cauzele reale cu fabulaţiile
lingvistice, pot postula ca şi sursă pentru o realitate determinată
oarecare, altceva decât o mulţime de alte realităţi determinate
oarecare (cauzalitatea de reţea este singura cauzalitate reală care
acţionează în cosmos).
„Pentru a fi
mai mult decât o virtualitate, Valoarea absolută trebuie să
coboare în conştiinţele finite, şi mai ales în conştiinţele
umane, şi când ea le pătrunde se determină urmând caracterul şi
orientarea celor care îi primesc graţiile [harurile]
sale. Ele devin cutare sau cutare valoare, distinctă de o alta”28
[…]
Valoarea (/ mărul/
ploaia) absolută nu poate fi decât strict o virtualitate şi nimic
mai mult. Ea nu poate să coboare „în conştiinţele finite”,
pentru că nu are de unde să coboare sau să urce – ea nu există
decât la nivel virtual/ verbal/ nominal. Prin „conştiinţele
finite” pot „coborî” („sau urca/ alerga/ zbura, sau merge pe
jos...”) la nivel de percepţie, emoţie, raţiune, intuiţie,
voinţă, imaginaţie ş.a.m.d. doar valori/ mere/ pisici –
relative/ relaţionate/ determinate.
(„Orice
concept sfârşeşte prin a-şi pierde utilitatea şi chiar sensul,
când experienţa te împinge să te îndepărtezi prea tare de
împrejurările experimentale în care el a fost format.”29)
Valoarea (binele,
frumosul, adevărul, averea, onoarea etc.) absolut/ă nu poate să
dea nici o graţie nimănui şi nu poate deveni cutare sau cutare
valoare, cutare sau cutare bine, cutare sau cutare frumos, cutare sau
cutare adevăr etc., pentru simplul motiv că „adevărul/ binele/
frumosul/ averea/ onoarea în genere”, „adevărul/ binele/
frumosul/ averea/ onoarea absolut/ă” nu există decât fictiv,
decât la nivel strict semantic, fără să aibă vreo corespondenţă
„absolută” reală, prea bine delimitată prin lume (ele au
totuşi referinţe lingvistice relative (date de limbă, context,
intenţie, tradiţie etc.) la anumite aspecte relative (reale sau
imaginare) ale manifestării).
Cuvântul „absolut”
nu este absolut: şi el (ca orice alt cuvânt) are doar sensuri
relative legate de contextul în care apare şi se manifestă. De
aceea, a-ţi pironi metafizica sau orice altceva în acest cuvânt
(şi a o opri la el) este doar a te juca inutil cu vorbele.
(„Cele mai
secrete potenţialităţi ne-ar rămâne ascunse, dacă materia nu
le-ar obliga să se exercite, să-şi descopere prezenţa, să-şi
dovedească valoarea. Fără ea, viaţa noastră interioară cea mai
profundă n-ar fi decât un vis pur.”30)
Cauzalitatea reală
nu este o cauzalitate „absolută”, ea este o cauzalitate
relativă/ relaţionată – valorile (unei societăţi şi ale unui
individ) se influenţează unele pe altele – se determină una pe
alta, se formează una pe alta, se produc una pe alta – valorile nu
trăiesc singure – ele se manifestă în sistem – şi, prin
urmare, şi cauza lor este sistemică.
Ele pot exista bine
mersi fără nevoia de raportare la vreun „absolut” desprins de
lume (aflat dincolo de ea), ele nu au nevoia de a participa (teoretic
sau practic) la nici un „absolut” independent/ nerelaţionat (la
un absolut absurd – fie el măr, păr, prun, cuvânt, gând,
sens... sau zână, zeu sau zmeu – oricât de „absolute” ar fi
acestea „pe hârtie”).
Valorile nu radiază
dintr-un centru unic şi transcendent, la fel cum nici lumina sau
căldura nu radiază dintr-un singur soare (sunt miliarde de sori în
univers!) sau dintr-o singură altă sursă de lumină şi căldură
(bec, aragaz, şemineu etc.) aflată aiurea undeva „dincolo de”
realitatea relativă. Nu! Sursele reale sunt în real. Sursele
determinărilor sunt în determinat. Sursele relativului sunt în
relativ...
Chiar dacă o parte
din sursele/ cauzele existenţiale sau de manifestare a ceva anume
sunt dincolo de el, în afara lui, aceasta nu înseamnă că ele sunt
dincolo de orice altceva: ele sunt doar dincolo de ceva şi dincoace
de ceva, dar niciodată nu sunt dincolo de relativ/ relaţionat.
Cauzele valorilor actuale ale umanităţii trebuie căutate nu aiurea
prin absoluturi nedeterminate, ci într-o ţesătură extrem de
complexă de interacţiuni sociale, familiale, animale, ecologice
etc. – ele nu au o sursă unică de radiere, ci nenumărate surse
specifice de determinare ce se influenţează unele pe altele.
Doi filosofi şi
două aberaţii, doi câini şi două pisici, două mere şi două
pere nu „radiază” din sursa specifică lui „doi absolut” ca
dintr-un „soare spiritual”, ci apar spre manifestare legate şi
de doi, şi de patru, şi de opt, şi de om, şi de animal, şi de
pom, şi de percepţie, şi de acţiune, şi de întâmplare...
Realităţile
„duale” menţionate mai sus au cauze relative mai uşor sau mai
greu de identificat la o analiză atentă, susţinută, desfăşurată
pe diferite planuri de cercetare, iar a postula o „sursă absolută”
pentru apariţia lor (de exemplu, vreun „doi absolut”) şi apoi a
te limita la atât e doar infantilism mental, doar delir cronic prin
cuvinte fără substanţă şi utilitate.
A vorbi de „valoare
absolută” e tot una cu a vorbi despre „mărul absolut” despre
„doiul absolut” sau despre „căţelul absolut” – adică e
doar înşiruire inconsistentă de semne golite de conţinut
referenţial clar, concret, coerent. Acelaşi lucru este valabil şi
dacă aceste expresii (cu „absolut” în componenţă) sunt
înlocuite cu vreun cuvânt relativ golit de sens, ca de exemplu,
„Dieu”, „Dumnezeu”, „Spirit” ş.a.m.d.
Şi apoi, nu
merele/ valorile particulare vin/ provin, sunt create/ produse/
emanate din „mărul/ valoarea absolută”, ci, mai degrabă, e
tocmai invers – ace(a)sta din urmă îşi găseşte o plasmare
fictivă, virtuală, aeriană pornind tocmai de la percepţia unor
realităţi concrete, imediate, evidente numite cu nume oarecare –
nume ce fac trimitere spre anumite categorii similare ca formă,
conţinut, funcţionalitate, organizare, utilitate etc.
Mai degrabă
realităţile particulare/ determinate dau naştere prin
abstractizare, generalizare, virtualizare generalului/ absolutului şi
nu invers.
Copilul nu are în
minte ideea/ conceptul/ cuvântul de „măr” (absolut), nu se
naşte cu această idee/ cuvânt, ci o dobândeşte prin asimilarea
unui cuvânt oarecare specific unei limbi oarecare cu o realitate
specifică pentru ceea ce percepe la un moment dat ca fiind un „măr”.
Adică e evident că mai întâi apar în percepţia lui tot felul de
„mere” diferenţiate ca şi formă, culoare, gust, dimensiune,
dar şi similare ca şi formă, culoare, gust, dimensiune ş.a.m.d.,
pornind de la care abia apoi apare, de obicei, numele de „măr”
(sau un alt nume cu aceeaşi semnificaţie) asociat acestor realităţi
specifice – extrapolarea/ deducerea/ postularea/ imaginarea ideii/
conceptului/ cuvântului de „măr” („pur, general, absolut”)
acoperă ca şi referinţă intenţională toate merele particulare
pe care el le-a întâlnit sau le va întâlni în experienţa sa,
însă doar de o manieră relativă şi aproximativă, care tot
timpul se reformulează şi se reconturează în funcţie de noile
experienţe perceptive pe care el le are cu diverse mere
(particulare/ determinate) de natură real-empirică sau
vizual-artistică, sau auditiv-lingvistică, sau imaginativ-fictivă,
sau mitic-fabulatorie etc.).
Deci mai degrabă
„mărul relativ” stă la baza naşterii celui „absolut” şi
nu invers. A pune generalul înaintea particularului, abstractul
înaintea concretului sau absolutul înaintea relativului înseamnă
doar a nu înţelege prea bine lumea relativă în care te manifeşti,
este, de cele mai multe ori, doar a pune „carul înaintea boilor”,
„efectul înaintea cauzei”, „cuvântul înaintea realităţii
la care se referă” (numele înaintea percepţiei celui/ celei
numit/e) – în general, pentru a boteza lucrurile, fenomenele şi
fiinţele cu nume oarecare specifice unei limbi sau alteia ele
trebuie mai întâi să apară în percepţie (sub o formă sau
alta).
Multiplicitatea şi
unitatea, număratul şi numărul, particularul şi generalul,
numitul şi numele, relativul şi absolutul, referinţa şi semnul,
simbolizatul şi simbolul, conceptualizatul şi conceptul se leagă
şi se determină unele pe altele pe diferite nivele de referinţă
(„Cuvintele individual şi universal formează cei doi termeni
ai unei perechi şi se admit în loc să se excludă.”31),
dar influenţa majoră în identificarea cauzelor reale de apariţie
şi manifestare ale unui fenomen nu trebuie căutată în „unitate”,
„număr”, „general”, „nume”, „absolut” „semn”,
„simbol”, „concept”, ci în realităţile concrete, empirice,
perceptive evidente specifice „multiplicităţii”, „număratului”,
„particularului”, „numitului”, „relativului”,
„referinţei”, „simbolizatului” şi „conceptualizatului”.
Cauzele reale nu
trebuie căutate în cuvinte, ci în fapte; nu în vorbe, ci în
acţiuni; nu în semne lingvistice, ci în legi de mişcare; nu în
cuvinte goale de conţinut, ci în manifestări precise, bine
delimitate, clare, coerente, bine aşezate empiric şi referenţial
(preferabil de o manieră ştiinţifică).
(„Putem deci
primi cu folos călăuza estetică şi contribuţia poeziei în
metafizică, însă numai în colaborare cu gândirea ştiinţifică,
pentru a-i adăuga acesteia unele fosforescenţe şi subtilităţi,
insesizabile de aparatul logic şi de metoda ştiinţifică.”32)
Lumea nu se mişcă
prin nume şi datorită lor, ci prin acţiuni concrete, evidente,
irefutabile. Merele nu vin din „mărul absolut” (decât prin
basme şi mituri), ci dintr-un măr oarecare influenţat în
producţia/ creaţia sa în mod concret, palpabil de o mulţime de
factori existenţiali evidenţi sau mai puţini evidenţi. La fel stă
treaba şi cu valorile: ele nu provin dintr-o „valoare absolută”
(decât prin filosofii şi prin metafizici de grădiniţă), ci din
producătorii/ creatorii de valori – din şi de la cei care îşi
asumă spre manifestare anumite acţiuni specifice foarte clare pe
care ei sau alţii le numesc apoi „valoarea X” sau „valoarea Y”
sau oricum altcumva – valori/ acţiuni care sunt însă întotdeauna
relative/ relaţionate (atât ca origine, cât şi ca manifestare)
fiind mereu supuse contingenţei şi necesităţii, voinţei şi
obligaţiei, întâmplării şi legităţii.
„Teza de o
importanţă majoră pe care trebuie să o autorizăm aici, deoarece
ea este cea care susţine toată metafizica, este că noi nu ne dăm
valoarea, că noi nu o creăm, că ea este prin originea sa
independentă de noi, că noi nu avem decât să o descoperim şi să
o primim.”33
Le Senne purcede la
deposedarea valorică a umanului printr-un demers forţat care
încearcă să scoată din ecuaţie omul ca şi creator de valoare. O
astfel de viziune asupra actului creator, asupra valorii, nu poate fi
decât o viziune deformată, parţială, fanatică, care nu are nimic
de a face cu evidenţa şi care scoate cu tupeu „divin” viaţa
omului din orice ecuaţie valorică.
Printr-o astfel de
viziune halucinantă omul este socotit doar un fel de „gură-cască”,
doar un „nătăfleaţă” care trebuie doar să aştepte să-i
cadă „para în gură” – „să o primească după ce o
descoperă”, în timpul în care el nu ar face nimic altceva decât
să-şi belească mintea prin repetarea hipnotică a cuvântului
„Dieu”...
Omul care nu-şi dă
valoare, ci aşteaptă să o primească de undeva din cer de la
niscaiva forţe supranaturale sau „transcendente” este un ne-om,
un neputincios blocat „spiritual” prin epoca de piatră la
nivelul de descoperitor-culegător de hrană – şi aflat astfel la
mila forţelor oarbe ale naturii, „îndulcite” doar prin
antropomorfizarea lor imaginară.
(„Pe scurt,
foarte puţini pot gândi, dar toţi vor să aibă opinii: ce altceva
le mai rămâne [celor mulţi]
decât să preia ca atare judecăţi gata făcute de
alţii, ei înşişi neputând să le facă?”34)
Aşadar, Le Senne
susţine că el nu crează valoare, ci doar o descoperă şi o
primeşte – şi în cazul lui e într-adevăr adevărat că nu a
creat vreo mare valoare în filosofie şi că doar a descoperit şi
rumegat şi el ce au aiurat şi alţii înaintea lui pe tema lui
„Dieu” sau a „spiritului”. (Dar […]
„linguşirea este atât de obişnuită pretutindeni,
încât nu există indivizi plini de defecte care să nu se vadă
stimaţi adesea pentru nişte lucruri care nu merită nici o laudă,
ba chiar merită condamnate”35
[…]).
„A crea” este
(conform DEX) a face, a produce, a făuri ceva ce nu exista înainte,
a inventa, a compune, a scrie (o operă), a zidi, a întemeia. A crea
este a inventa, a inova, a face o formă nouă – este deci a da de
la tine, cel care crează, ceva – anume: creaţia, opera, invenţia,
forma.
Cel care crează
valoarea este creator de valoare, cel care doar o descoperă şi o
primeşte este doar consumator de valoare – a confunda artistul,
creatorul, inventatorul cu cel care îi priveşte/ descoperă opera
este a nu înţelege ce este de fapt a crea cu adevărat. Cel care nu
crează valoare, ci doar „o descoperă şi o primeşte” de la
alţii este, de foarte multe ori, doar un tradiţionalist ameţit de
idei/ realităţi putrezite de vreme faţă de care se lasă copleşit
şi dominat. Cel care doar aşteaptă să-i vină din afara sa
„descoperiri” şi „daruri” evident că nu prea poate să
creeze mai nimic – actul de creaţie culturală, în esenţa lui,
nu este aşteptare, ci acţiune, nu este redescoperire, ci inovare,
nu este reamintire, ci inventare...
Apoi teza că
valoarea (că orice valoare) considerată de om este independentă
(„prin originea” sa) de om este de-a dreptul fabulatorie –
oricine poate constata că „valorile” fiecărui om sunt
dependente de împrejurările de mediu în care trăieşte, dar ele
sunt de asemenea dependente, mai ales, de ceilalţi oameni printre
care el trăieşte (de tradiţia, cultura, comunitatea sa) şi de
temperamentul său, de inclinaţiile sale, de preocupările sale, de
acţiunile pe care le face, de educaţia sa, de priorităţile pe
care şi le stabileşte ş.a.m.d.
Ne spune deci Le
Senne:
[…]
„frumuseţea nu este creaţia arbitrară a artistului
[…] Proba, este că
artistul suferă adesea timp îndelungat pentru a o descoperi şi că
nu ar fi artişti proşti, dacă ar fi suficient ca fiecare să
decreteze frumosul.”36
În mod evident,
artistul nu crează „frumosul/ frumuseţea” în genere, dar
frumuseţea particulară specifică operelor sale el o crează fără
doar şi poate (o dovadă în acest sens e şi faptul că el, în loc
să creeze opere „frumoase”, ar putea, dacă ar vrea, să creeze
şi opere „urâte”).
E drept, apoi, că
artistul crează opere care unora le par „frumoase”, altora
„urâte” (în funcţie de timp, context, interese, pregătire,
gusturi etc.). Criteriile de apreciere a frumuseţii unei opere
artistice variază în timp şi în spaţiu, în funcţie de
mentalităţile religioase, economice, politice, artistice ş.a.m.d.
ale celor care judecă opera respectivă de artă. De aceea
frumuseţea este relativă. Nu există un „frumos absolut”
apreciabil ca atare tot timpul, de toată lumea, indiferent la
circumstanţe şi interese, indiferent la context şi tradiţie
(istoria artelor este plină de opere apreciate de unii şi
desconsiderate de alţii). Artistul crează, criticul descoperă –
dar cei doi nu trebuie confundaţi.
Mecanismele de
apreciere ale frumosului şi binelui (utilului) s-au format la nivel
de specie şi sunt relative la ea, dar ele ţin, în cazul omului,
uneori destul de mult, şi de tradiţiile culturale şi
civilizaţionale specifice unei comunităţi umane oarecare la un
moment dat (în funcţie de condiţionările ei religioase, politice,
economice etc.).
(„Ştiinţific
este simţul de relativitate al valorilor şi atitudinilor şi nu
dogmatismul, orice haină ar îmbrăca el.”37)
„Frumuseţea”
artistică e mai mereu relativă şi dependentă atât ca apreciere,
cât şi ca origine de o mulţime de factori relativ contingenţi
implicaţi în apariţia şi în manifestarea ei. Ea este în
continuă schimbare şi modificare sub influenţa noilor creaţii
artistice şi a redescoperirii, sub forme noi, a vechiului – ea
este mereu decretată de artist, de comunitate, de natură şi apoi
din nou şi din nou reformulată: artiştii banali descoperă şi
primesc valorile lor artistice de la alţii, cei originali crează
valorile lor şi le dăruiesc celor care vor să le primească.
„La fel
datoria, binele, valoarea morală nu este niciodată capriciul,
decizia arbitrară a unei voinţe individuale.”38
Datoria, binele şi
valoarea morală nu sunt căzute din cer şi nici nu au fost primite
de oameni de la zei/ zmei. Fiecare om şi fiecare comunitate
stabileşte (în funcţie de nişte circumstanţe specifice) care
este datoria sa, binele pe care vrea să-l facă şi valorile morale
pe care şi le asumă. A face, a crea binele nu e tot una cu a
descoperi şi a primi binele – cel care doar aşteaptă să
primească binele de la alţii şi nu încearcă să-l facă prin el
însuşi nu e cineva demn de a fi considerat un om bun. Omul care
crează binele este, de multe ori, cel care schimbă binele: el poate
realiza noi forme ale binelui, pe care ceilalţi să le poată
descoperi pentru a se bucura de ele.
[…]
„trebuie notat că termenii „bun şi rău” pot fi
întrebuinţaţi numai în sensul relativ, astfel că – privit din
diferite puncte de vedere – unul şi acelaşi lucru poate fi numit
bun sau rău, cum tot aşa poate fi numit perfect sau imperfect.”39
De multe ori, ceea
ce e considerat de o comunitate ca fiind „datorie”, „bine” şi
„valoare morală” se dovedeşte a fi doar „conformism
inerţial”, „rău” şi „non-valoare” – şi aceste erori
morale pot fi corectate doar de indivizi curajoşi capabili să
creeze şi să susţină în ei şi în societate noi „datorii”,
noi forme ale binelui şi valori morale noi.
Cei care gândesc
că „Datoria ne comandă, noi trebuie să ne supunem ei.”40
nu vor pricepe în veci ce este aceea viaţă morală...
„Orice valoare
comportă două feţe: prin una ea priveşte Absolutul care o face
valoare; prin cealaltă, prin cea care este întoarsă spre noi, ea
este determinată.”41
Valoarea nu este
făcută valoare de către Absolut/ Dieu, ci de către
relativ/ natură/ relaţie/ dependenţă. Valoarea este mereu
determinată (fie că „e întoarsă spre noi”, fie că nu e), iar
când valoarea nu mai e determinată (în nici un fel), ea nu mai
este – nici valoare şi nici altceva (cel puţin pentru noi –
fiinţe evident relative/ relaţionate).
Reducerea constantă
(pe care o face Le Senne) a valorii doar la adevăr, bine, frumos şi
iubire este una forţată şi nereprezentativă pentru valoare în
general. Valorile omului şi umanităţii sunt mult mai multe:
libertatea, plăcerea, fericirea, dreptatea, respectul, onoarea,
dezvoltarea, progresul, curajul, cariera, averea, sănătatea,
puterea, familia, înţelepciunea, bunăstarea, claritatea, coerenţa
etc. Tocmai de aceea a porni doar de la nişte exemple firave
construite în jurul binelui, adevărului, frumosului şi iubirii
pentru a extrapola de la ele concluzii generale asupra valorii
(asupra oricărei alte valori – cum că ea nu e creată de om, că
e independentă de el ş.a.m.d.) este doar un demers slab argumentat
([…] „cu cât mai generală
este o opinie cu atât mai atacabilă este ea.”42),
un demers înşelător, nesincer şi oarecum bezmetic, iniţiat
şi efectuat cu multă superficialitate şi dominat de presupoziţii
nesustenabile.
„Noi nu facem
valoarea, noi o primim.”43
Pornind de la
exemplele preferate folosite de Le Senne pentru a exemplifica
valoarea, el vrea să zică mai sus că „Noi nu facem binele/
adevărul/ frumosul/ iubirea, noi doar le primim pe acestea” –
ceea ce evident e chiar departe de realitate.
A susţine că un
om nu face binele pe care el îl face (când îl face), ci că el
doar îl primeşte pe acesta, înseamnă, mai întâi, a-l confunda
prosteşte pe „a da” cu „a primi” şi, apoi, a anula orice
responsabilitate morală a acelui om de a face (el şi nu altcineva)
binele. A susţine o astfel de idee este la fel de ridicol cu a
susţine că un om nu face paşii pe care el evident îi face (când
„face paşi”), ci doar îi primeşte pe aceştia, spre exemplu,
de la „Păşirea absolută”!
E acelaşi lucru cu
a susţine că, de exemplu, bucătarul care „face de mâncare”
(când face acest lucru) de fapt „nu face de mâncare”, ci doar
primeşte mâncarea cu pricina de la „Mâncarea absolută” sau,
de ce nu, de la „Bucătarul absolut”! Acest „salt în absolut”
este de foarte multe ori doar un salt în ridicol – e ignorarea
prostească a factorilor relativi/ relaţionaţi evidenţi care
concură pentru „a face” sau pentru „a desface” ceva anume.
„Dar noi nu
suntem creatorii valorilor: valoarea nu provine din noi, ea este o
revelaţie […] o favoare
divină”44
[…]
În măsura în
care Le Senne nu a fost creatorul vorbelor sale, al acţiunilor sale,
al gândurilor sale, al scrierilor sale, el nu a fost nici un creator
de „valori”, iar vorbele/ acţiunile, gândurile, scrierile şi
valorile „sale” nu au provenit din „el”, ci dintr-o
„revelaţie” aiuristică pierdută iremediabil pe sine prin
„absoluturi” verbale date prin „favoare divină” – adică
ele au provenit doar dintr-o rătăcire (verbală) a unei rătăciri
(metafizice) prin rătăcire (mentală)...
Şi chiar dacă Le
Senne ar fi vrut să zică că la manifestarea/ producerea/
înfăptuirea/ crearea/ desfăşurarea unei acţiuni (/ fenomen)
oarecare concură „infinitul”, adică tot ceea ce există (în
unitatea şi diversitatea sa), nici atunci nu ar fi avut dreptate să
susţină că „noi” nu facem „valoarea”, pentru că „noi”
este o realitate la fel de „infinită” ca şi restul factorilor
care concură, alături de „noi”, la producerea unei „valori”
sau a orice altceva.
Pentru conturarea
identitară a lui „noi” concură tot cosmosul infinit: în
componenţa lui „noi” sunt „infinite” influenţe formatoare
de identitate – „noi” nu e chiar aşa de limitat pe cât ar
putea crede unii, iar limitele identităţii sale nu sunt chiar aşa
de uşor de stabilit precum ar putea crede alţii.
Observarea
prezenţei infinitului şi eternităţii nu se reduce la exteriorul
nostru: ea este de constatat deopotrivă şi în interiorul nostru –
de fapt, cele două aspecte (interior şi exterior) se întrepătrund
foarte intim şi se conturează unul pe altul.
Apoi, observarea
infinitului şi eternităţii, a unităţii şi diversităţii, a
esenţei şi formei, a generalului şi particularului prin cosmos/
univers, privit în întinderea lui naturală nemăsurată, nu poate
duce nicidecum, în mod automat, la „personificarea” acestui
cosmos infinit şi, în nici un caz, la botezarea ei arbitrară cu
numele unei zeităţi mitice oarecare (Dieu, Brahma, Zeus etc.). Nu
este nici un argument solid care să susţină saltul acesta
personificator – botezător al realităţii corespunzătoare
universului/ cosmosului, privit ca întreg, pornind de la constatarea
existenţelor specifice unor factori impersonali de natura unor
numere (de exemplu, „unu”), sau unei „numărări fără
sfârşit” (care naşte ideea „infinitului”), sau stabilirii/
observării lipsei unor limite specifice uşor de cuprins în ce
priveşte întinderea universului (sau greutatea lui, sau energia
cuprinsă în el ş.a.m.d.).
Apoi, chiar dacă
(în principal, din motive infantile) s-ar admite botezarea mitică a
universului, nu există nici un argument serios pentru care o astfel
de personificare imaginară a unor factori impersonali ar trebui
numită cu numele unui zeu oarecare şi nu cu al altuia, luat din
marea mulţime de figuri mitice/ fantastice/ imaginare care ne stau
la dispoziţie când privim detaşaţi istoria religioasă a
umanităţii.
„Dacă
savantul, pentru a începe cu valoarea adevărului, ştie ceva, el
ştie că nu-şi face cunoaşterea sa.”45
Oare ce savant o
mai fi şi acela care ştie că el nu-şi face/ produce cunoaşterea
sa? Ce savant mai este acela, care dotat cu o astfel de „ştiinţă”
probabil aşteaptă apoi să-i facă alţii/ altcineva cunoaşterea
sa, şi el doar să o înghită ca un papagal? Ce savant mai e acela
care doar aşteaptă să-i cadă în ţeastă cunoaşterea fără ca
el să facă absolut nimic ca să o producă (în primul rând pentru
sine şi apoi pentru alţii)? Cunoaşterea ştiinţifică stă oare
pe garduri şi oamenii trebuie doar să o culeagă? Ei nu trebuie să
facă nimic ca să o producă?
Şi ce mai înseamnă
apoi „a face ceva”, dacă „savantul nu-şi face cunoaşterea
sa”, dacă „pictorul nu face picturile sale”, dacă „croitorul
nu face hainele pe care el le face” şi dacă „bucătarul nu face
mâncarea” pe care o face? Ce mai înseamnă „a face”, dacă
„mărul nu-şi face merele sale”?...
Adică, cum ar
veni: ce mai înseamnă „a face”, dacă el nu mai înseamnă „a
face”?...
„Dacă
adevărul ar fi opera savantului, el nu ar avea decât să-şi
formuleze ipoteza sa şi ea ar fi adevărată”46
[...]
„Opera”
savantului nu este doar adevărul. El poate crea şi eroarea
şi înşelarea (minciuna). Când îşi formulează/ crează
ipotezele, ele pot fi adevărate, dar pot fi şi false – acest
lucru nu înseamnă însă că el nu crează ipoteze adevărate când
ele se dovedesc ca atare (prin acţiuni proprii de confirmare sau
prin alte acţiuni). Iar dacă confirmarea adevărului unei ipoteze
nu depinde în mod direct de el, aceasta nu înseamnă că dacă ea
se va dovedi adevărată, el nu a creat o ipoteză adevărată.
Din faptul că
savantul crează uneori ipoteze false/ mincinoase nu se poate
concluziona nicidecum că el crează întotdeauna doar minciuna şi
falsitatea, şi niciodată adevărul. Omul poate crea şi binele şi
răul, şi adevărul şi minciuna, şi frumosul şi urâtul –
creaţia nu trebuie confundată cu valoarea atribuită acestei
creaţii.
Apoi, se poate
spune că un savant descoperă adevărurile care reglementează
apariţia şi mişcarea electricităţii, dar tot el sau un alt
savant crează mecanisme (baterii, alternatoare) care produc
electricitate şi nu le descoperă pe acestea „aruncate pe câmp”
de către „Electricitatea absolută” sau de vreun zeu-zmeu
oarecare. El descoperă existenţa viruşilor biologici, dar crează
vaccinuri antivirus. El descoperă petrolul, dar crează motorul cu
ardere internă. El descoperă mecanismele implicate în zborul
păsărilor, dar crează avionul sau elicopterul.
Omul descoperă
limba pe care o vorbeşte, dar el o şi crează necontenit, prin
inventarea de noi cuvinte şi expresii, prin inventarea de noi
sensuri pentru cuvinte vechi sau prin adăugarea de alte sensuri
acestor cuvinte. Omul descoperă anumite forme de scriere, dar el şi
crează mereu noi forme de scriere.
Nu putem scoate
descoperirea din munca savantului, dar nu putem scoate nici creaţia.
Multe din adevărurile implicate în structurarea şi funcţionarea
generatoarelor şi motoarelor electrice, a antiviruşilor, a
motoarelor pe bază de benzină, a avioanelor, a limbilor, a formelor
de scriere ş.a.m.d. sunt adevăruri create de om, prin munca sa de
creaţie ştiinţifică şi tehnică. A scoate creaţia din
atributele savantului şi a-l limita pe acesta doar la „a
descoperi” ceva (şi atât) este a nu înţelege prea bine care
este sensul şi mersul ştiinţei şi tehnologiei.
Exemplele date de
Le Senne ca argument pentru a redefini după bunul său plac verbul
„a face” nu sunt deloc concludente:
„Dacă ar
depinde de mine, ca în condiţiile definite de principiile
aritmeticii, pătratul lui 5 să fie 25 sau 26 nu ar mai fi ştiinţa
aritmeticii.”47
Zice deci Le Senne
că „savantul” nu hotărăşte el dacă pătratul lui 5 este 25
sau 26 şi că din această cauză el nu-şi face cunoaşterea sa...
Nici mărul nu hotărăşte dacă să facă după bunul său plac
mere sau pere – dar asta nu înseamnă nicidecum că el nu face
mere!
„A face” devine
pentru Le Senne sinonim cu „a primi”, „a da” devine pentru el
acelaşi lucru cu „a lua”, „a avea valoare” este „a nu avea
valoare” (proprie) ş.a.m.d.
Cu un astfel de
discurs se duce pe apa sâmbetei orice posibilitate de înţelegere
cu filosofii-lilieci care întorc cu susul în jos sensurile curente
ale verbelor dintr-o anumită limbă. Şi apoi, dacă, după Le
Senne, el nu a hotărât „să facă” discursul său întors pe
dos şi târât bezmetic prin confuzie, asta nu înseamnă că el nu
l-a făcut!
Dacă ar fi depins
doar de el sau de alţii ca el sensul cuvintelor şi verbelor dintr-o
limbă, atunci s-ar fi distrus fără drept de apel orice
posibilitate de comunicare clară, coerentă şi utilă prin acea
limbă.
A-l confunda pe „a
face” ceva valoros (cu valoare) cu „a hotărî” ce este
valoarea sau cu „a constata” ceva valoros; a-l confunda pe „a
cauza” apariţia valorii (a ceva considerat ca având valoare) cu
„a decreta” ce este valoros sau cu „a cunoaşte” ce este
valoarea (ce este valoros) este o treabă pe care doar un
filosof-liliac, care trăieşte doar prin ceaţă metafizică
bucurându-se de „noaptea minţii” în care se bălăceşte
copilăreşte, este capabil să o facă... Le Senne se pare deci că
a confundat după plac toate verbele cu toate verbele doar pentru a
trage apoi după pofta inimii sale concluziile pe care el le dorea –
anume, cele prin care Dieu se dă şi el interesant prin
propoziţii (şi doar pe acolo), ca să facă şi el ceva – adică,
cum ar veni, „să nu rămână sărmanul fără servici” prin
epoca actuală a ştiinţei şi tehnologiei.
Aceste confuzii
intenţionate, profesate de Le Senne, dacă ar fi să le luăm în
considerare, au însă un efect invers celui intenţionat de el,
pentru că ele arată exact contrariul a ceea ce voia să arate: „a
descoperi”, „a primi”, „a constata”, „a hotărî” sunt
toate forme ale lui „a face” (a descoperi şi a primi... sunt
forme de a face ceva mai degrabă decât a nu face nimic) şi, prin
urmare, omul le face pe toate cele pe care le face (inclusiv actele
valoroase pe care le face), ce-i drept, nu singur, ci în conlucrare
cu alţi factori creatori din jurul său, dar în nici un caz prin
colaborare reală cu vreun „z(m)eu-paraleu” (indiferent prin care
„cer” s-ar ascunde el şi indiferent ce nume ar purta el, dat de
„mama” şi de „tata” lui).
„Iubirea,
valoare a sentimentului, ne învaţă incontestabil că noi nu suntem
stăpâni, nici de a iubi pe cine vrem, nici de a fi iubiţi de cei
pe care îi iubim”48
[...]
Dacă nu iubim pe
cine vrem noi, atunci pe cine o să iubim? Pe cine nu vrem să iubim?
Se pare că filosoful-liliac iarăşi încurcă sensurile verbelor –
pe „a iubi” cu „a urî” şi pe „a vrea” cu „a nu vrea”.
Iar dacă nu eşti iubit de ceea ce iubeşti, atunci cu siguranţă
trebuie să te întrebi de două ori dacă tu chiar iubeşti ceea ce
crezi că iubeşti...
„În acest
sens cel mai bun simbol material al valorii este întotdeauna
alimentul.”49
Dacă „alimentul”
este întotdeauna cel mai bun simbol material al valorii, haide
atunci să vedem cum sună frazele ridicole emanate de Le Senne la
adresa valorii, dacă înlocuim „valoarea” cu „alimentul” (cu
„simbolul ei cel mai bun”):
„Noi nu facem
alimentele, noi le primim.” (conf. pag. 149)
Deci, ne spune Le
Senne, alimentele se fac singure şi apoi tot singure vin şi ne
intră în gură şi apoi bineînţeles că se mestecă tot
singure... A, ba nu! „Ele nu se fac singure, ele sunt făcute de
„Alimentul absolut”, iar noi doar stăm la coadă cu gura căscată
şi le primim de la el prin „graţie alimentară divină””...
E probabil că Le
Senne nu o fi participat în viaţa lui la „facerea” unui aliment
(de exemplu, a unei pâini sau a unei ciorbe ş.a.m.d.), dacă a
putut susţine cele de mai sus (direct despre valoare şi indirect
despre aliment). Dar dacă el nu a participat la „facerea”
alimentelor pe care le-a mâncat, asta nu înseamnă nici că ele
s-au făcut singure şi nici că ele au fost făcute de „Alimentul
absolut”, numit şi Dieu, ca să fie ceva „personal” la
mijloc şi ca să bată „filosofia” în cauză cu zicerea şi cu
facerea acea basmologică a lumii în 7 zile...
Oare Le Senne a
fost suficient de lucid încât să fi ştiut că alimentele pe care
el le cumpăra de la piaţă şi de la magazin nu le-a făcut nici
„Alimentul absolut”, nici „Zâna Pădurii” şi nici Dieu?
(– „Mami cum
vin copii pe lume?... – Îi aduce Barza, scumpuleţ!”).
Prin înlocuirea
valorii cu simbolul ei mai aflam şi că:
„Noi nu ne dăm
alimente, noi nu le creăm, ele sunt prin originea lor independente
de noi, noi trebuie doar să le descoperim şi să le primim.”
(Conf. pag. 124-125.)
Dacă s-ar mulţumi
filosofii „spiritualişti” doar cu alimente pe care oamenii nu le
crează, care sunt independente de oameni prin originea lor, doar cu
alimente pe care ei le descoperă (prin casă, pe sub pat, pe stradă,
prin pădure etc.) şi doar cu cele pe care ei le-ar primi de la
„Alimentul absolut”, cu siguranţă, probabil că ar muri de
foame cu mult timp înainte să le vină cheful să debiteze din ei
tot felul de afirmaţii ridicole despre „valoare” sau despre
„poezie”:
„Poezia este
cea care îl face pe poet, adevărul este cel care îl face pe
savant, iubirea este cea care îl face pe sfânt şi nu invers”50
„Constatările”
de mai sus sunt pe principiul: „cizma îl face pe cizmar, supa îl
face pe bucătar şi copilul o face pe mama sa şi nu invers...”.
Apoi Le Senne ne
mai spune: […] „dar
poezia pentru a
ne încânta sensibilităţile are nevoie de poetul care o cântă.”51
Adică, cum ar
veni, poezia nu e făcută de poet, ci, probabil, de „Poezia
absolută” şi pluteşte şi ea cuminte prin aer aşteptând un
poet care să vină să o prindă de coadă şi să o cânte prin
relativ. În logica aceasta (scriitorul nu face scrierea lui, ci ea e
făcută de „scrierea absolută”) e ciudat cum de cărţile lui
Le Senne nu sunt semnate de autorul numit „Scrierea absolută”
sau măcar de Dieu (în „persoană”)...
„Noi nu creăm
valoarea, noi o descoperim.”52
„Prima
trăsătură a oricărei valori, cea care constituie însăşi esenţa
sa, este că ea nu ne vine din noi înşine, că ea nu este o
creatură a omului, că noi nu putem să ne-o dăm prin decret”53
[...]
În
ce constă valoarea muncii? Dacă munca omului nu este creaţia
omului, atunci a cui creaţiei este ea? A „Muncii absolute”?
Valoarea muncii nu se poate stabili printr-un act de creaţie (de
exemplu, specific creării unei legi care stabileşte venitul minim
pe economie)? Sau printr-un „decret” (al celui care o plăteşte)?
Valoarea muncii sau a caselor, sau a altor bunuri doar se descoperă?
Omul nu contribuie cu nimic la stabilirea/ crearea ei (prin
cerere-ofertă, prin operaţii de bursă, prin negociere etc.)?
Valoarea aurului
este creată de om (de exemplu, prin mecanismele specifice pieţei,
prin folosirea lui la crearea anumitor unelte sau podoabe ş.a.m.d.)
sau este doar descoperită de el (în pământ sau aiurea)? Nu este
ea variabilă şi nu depinde ea foarte mult de aprecierile valorice
subiective ale omului?
Apoi valorile
dreptului, valorile considerate de instituţiile unei ţări (guvern,
parlament ş.a.) şi de cetăţenii ei (consfinţite în constituţie,
în coduri de legi, în declaraţii ale drepturilor omului ş.a.m.d.)
sunt sau nu sunt valori pe care oamenii şi le dau prin „decret”
(de exemplu, egalitatea sexelor, egalitatea de şanse, libertatea
înnăscută (interzicerea sclaviei) etc.)? Valorile (politice,
artistice, economice, religioase etc. ale) civilizaţiei americane
sau romane, sau chineze, sau japoneze etc. au fost create de oameni
sau au fost create de „Absoluturi metafizice”?
Şi se mai pot da
multe alte exemple de „valori” (familiale, religioase, estetice
etc.) care sunt evident create de om după bunul său plac şi
decretate ca având valoare în funcţie de dorinţele şi poftele
lui apreciative existente la un moment dat. De aceea, a spune că
„toată valoarea” (că „orice valoare”) are ca trăsătură
faptul că ea nu este creată de oameni, ci doar „descoperită”
de ei, că ea nu este rezultatul „decretelor” date de oameni,
este doar a nu prea avea habar despre ce înseamnă valoarea la
oameni şi despre nenumăratele ei faţete relative izvorâte din om
şi din interacţiunea dintre oameni, din natură şi din
interacţiunea cu mediul; este a nu prea avea habar pe ce lume
„metafizică” şi „fizică” trăieşti...
Când eşti doar
vânător-culegător „descoperi” fructe, legume, rădăcini, după
ce le cauţi, dar odată depăşit acest stadiu creezi (prin muncă,
prin inovaţie, prin invenţie) metode şi unelte de cultivare a
diferitelor surse de hrană, metode şi unelte de obţinere a
energiei necesare activităţilor umane ş.a.m.d. Şi astfel îţi
creezi relativ la voinţă alimentele şi resursele necesare pentru
un trai armonios şi nu mai laşi această treabă pe seama unui
zeu-zmeu tribal oarecare...
Apoi, binele,
actele bune, utilul pot fi descoperite prin observaţie şi gândire,
dar după ce le descoperi mai trebuie să le şi creezi, mai trebuie
să le şi produci prin tine, că altfel nu au mai nici o valoare
(dacă rămân doar teorii ale binelui). Formele concrete ale binelui
pe care tu poţi să-l faci nu se vor crea fără actul tău de
creaţie. Şi ele sunt mereu relative unui context natural, social,
istoric în cadrul căruia binele trebuie mereu să fie, deopotrivă,
descoperit, creat şi re-creat de fiecare iubitor al binelui. Şi
acelaşi lucru este valabil şi pentru „frumos”, pentru „adevăr”
şi pentru „iubire”.
Adevărul este
relativ omului, mai ales adevărul care depinde de om. De exemplu,
când promiţi că vei face ceva, depinde în mare măsură de tine,
dacă astfel creezi un adevăr sau o minciună: faptele tale,
facerile tale, creaţiile tale, vor arată ulterior dacă trăieşti
în adevăr sau în minciună. Iar existenţa mai multor tipuri de
adevăr (corespondenţă, coerenţă, utilitate, credinţă, trăire)
presupune mai multe feluri de a descoperi şi de a crea prin tine un
adevăr sau altul. Adevărul social, adevărul în societate (în
familie, în politică, în economie) depinde în mod direct de
crearea sa de către cei care fac o promisiune, un angajament sau
semnează un contract prin care se obligă la ceva anume, pe baza
unor premise susţinute ca adevărate de ei.
Omul crează
adevărul sau minciuna existentă într-un angajament prin faptele
sale, care confirmă sau infirmă vorbele/ promisiunile sale. În
contextul multiplelor manifestări ale adevărului, a afirma că
„nici un adevăr” nu e creat de om, este doar o dovadă de
superficialitate, este a nu studia cu atenţie adevărul şi formele
sale concrete de manifestare.
Iar a susţine că
iubirea nu este creată de om, ci doar descoperită de el este doar a
nu înţelege prea bine ce este iubirea (acţiune concretă de
preţuire şi ajutorare faptică a celor iubiţi). Omul descoperă
iubirea (cum descoperă toate celelalte fenomene specifice lumii
lui), dar dacă el nu o şi crează, dacă el nu o face să se
manifeste prin sine, prin intermediul unor fapte concrete, nu se
poate spune despre el că iubeşte (sau că preţuieşte în vreun
fel iubirea).
A crea, a face este
deopotrivă şi a descoperi, şi a produce, şi a munci, şi a
acţiona, şi a reflecta, şi a intui, şi a organiza ş.a.m.d. –
creaţia este un act complex care presupune participarea tuturor
forţelor creatoare ale omului.
Iar a crea ceva, nu
e neapărat acelaşi lucru cu a crea ceva prin excelenţă nou, se
pot crea/ produce şi produse de serie, şi copii, şi clone, şi
reproduceri etc. A crea este a face să apară, este a delimita o
formă, a participa la determinarea ei în manifestare: natura
crează, omul crează – cel care nu crează decât fictiv (prin
poveşti de adormit copii) este însă Dieu sau alţi zei
mitici şi metafizici, respectiv cuvintele urmate de cuvântul
„absolut” (de genul „Valoare absolută”).
Relativul, relaţia,
multiplicitatea crează prin interacţiune şi interdeterminare.
Manifestarea crează
prin conlucrarea unului şi multiplului, a părţilor şi
întregurilor, a relativului-finit (relativ determinat) şi a
relativului-infinit (relativ nedeterminat).
În măsura în
care aducem în discuţie cuvântul „absolut” acesta ar putea să
desemneze cu sens în principal tocmai acest relativ-infinit, tocmai
acest „finit” întins în toate părţile aparent la nesfârşit
– adică Cosmosul/ Universul.
Este deci bine să
înţelegem că „tot ceea ce este” (Totul, Unul, Absolutul,
Infinitul sau oricum am vrea să-l denumim) devine nimic, dacă
scoatem din el tot ceea ce este (adică toate părţile lui, toată
multiplicitatea, tot relativul, tot finitul).
„Absolutul”
este deci, până la urmă, doar un alt nume pentru
„relativul-întins-la nesfârşit”. A nu înţelege aceasta este
a nu înţelege că relativul este infinit, este a nu înţelege că
valoarea este relativă, e a nu înţelege mai nimic din
„filosofie”...
(„Absolutul
este implicat în relativ. Ei se găsesc pretutindeni împreună.”54)
Dacă din întreg
(din tot) se elimină toate părţile lui (fenomene, obiecte, fiinţe,
substanţe etc.), nu mai rămâne nimic din întreg.
Dacă din „absolut”
se elimină tot relativul, nu mai rămâne nimic din „absolut”.
Dacă din
eternitate se scade tot timpul, nu mai rămâne nimic din eternitate.
Dacă din infinit
se elimină tot finitul, nu mai rămâne nimic din infinit...
Infinitul nu este
„dincolo” de finit – el este doar finitul fără număr,
finitul extins în neştire, finitul relativ nemăsurabil. De aceea,
„infinitul” are în sine deopotrivă şi pe „unu” (cuprinzând
tot ceea ce este), dar şi pe „multiplu” (cuprinzând tot ceea ce
este).
Infinitul însă nu
susţine şi nu generează finitul, ci mai degrabă lucrurile se
petrec exact pe dos: chiar dacă finitul s-ar termina la un moment
dat (ca întindere şi cuprindere în spaţiu), el tot ar continua să
existe atât cât ar exista. Dar în acest caz infinitul s-ar dovedi
că nu există. El se naşte din finit şi stă pe umerii lui (dacă
„finitul” nu s-ar întinde în toate părţile fără măsură,
ideea de infinit nu s-ar mai putea arăta cu uşurinţă minţii
umane...).
Se pare că Le
Senne opune „absolutul” determinării sugerând că „absolutul”
sau „valoarea absolută”, sau alte „realităţi absolute” nu
sunt determinate în nici un fel. Dacă însă ar fi aşa (dacă ele
nu ar comporta nici o determinare de nici un fel: empirică,
lingvistică, formală, de esenţă, funcţională, cauzală etc.),
cum s-ar mai distinge, de exemplu, valoarea absolută de mărul
absolut şi de scaunul absolut? Cum s-ar mai distinge conceptele
între ele, dacă ele toate ar fi absolute/ nedeterminate? Cum s-ar
mai distinge Valoarea (absolută), de Binele (absolut), de Fiinţa
(absolută), de Privirea (absolută), de Raţiunea (absolută) etc.?
Cum s-ar mai distinge conceptele acestea între ele, dacă ele nu ar
fi determinate de celelalte concepte şi mai ales de realităţile
spre care ele fac referire extra-lingvistică?
Aruncarea grăbită
a cuvântului „absolut”, înţeles ca „nedeterminare” (ca
ceva care nu poate fi precizat prea clar), în discurs este, de
foarte multe ori, doar vorbă goală despre nimic (determinat), este
rătăcire mentală prin nimic de sens, este aparenţă de gândire
prin nimic de înţeles...
Conceptele – Unu,
Fiinţă, Infinit, Valoare, Raţiune, Idee, Absolut, Scaun, Pătură,
Pian, Mişcare, Substanţă, Zeu, Materie, Natură etc. – se
disting între ele tocmai prin caracteristici specifice, prin
determinări specifice (lingvistice, empirice, raţionale, acţionale,
funcţionale, formale etc.), iar a le confunda în mod intenţionat,
a le identifica unele cu altele este a renunţa la discernământ, e
a renunţa la judecată, la raţiune, la discurs cu sens şi a plonja
în rătăcire mentală fără adresă exactă...
A folosi cuvântul
„absolut” cu sensul de „nedeterminat” (în nici un fel) este
doar a vorbi de „cai verzi pe pereţi”, pentru că în cuprinsul
realităţii nu găsim nimic nedeterminat/ nerelaţionat/ independent
(cu adevărat).
Apoi, a folosi în
discurs cuvântul „absolut” cu sensul de „nedeterminat”
înseamnă doar a vorbi despre (culmea!) necunoscute inexistente...
Căţelul absolut e, astfel, căţelul nedeterminat (în nici un fel)
şi, prin urmare, nu mai e nici măcar căţel (că atunci ar fi
determinat oarecum, de exemplu, în raport cu o pisică) – el e
doar „X”, ceva despre care nu ştim nimic şi nu vom şti
niciodată nimic – decât că el nu există – în momentul când
ştim ceva despre el încetează să mai fie nedeterminat... ceea ce
înseamnă că nici măcar nu poate fi postulat ca atare – spunând
despre ceva că este nedeterminat spui totuşi că el are o
determinare anume – că e lipsit de determinare... şi, prin
urmare, „nedeterminatul” ca ceva lipsit de orice
determinare nu există...).
Cuvântul „absolut”
(şi orice alt cuvânt) nu poate fi folosit decât cu un sens
determinat oarecare – cu cât mai determinat, cu atât mai clar –
cu cât mai bine precizat contextual, cu atât mai plin de sens
devine el în cadrul discursului în care este folosit – altfel, el
duce doar la aparenţa unui discurs, doar la iluzia unui sens, doar
la amăgirea de a comunica şi nu la comunicarea utilă, plăcută şi
frumoasă.
[…]
„în măsura în care valorile participă toate la
valoare în universalitatea ei, ele sunt absolute; dar în măsura în
care valoarea se specifică în cutare valoare, aceasta trebuie să
fie determinată.”55
„Valoarea” nu
este „absolută” (nu este nedeterminată) – pentru că dacă ar
fi, ea nu s-ar mai deosebi, de exemplu, de „Căţel” şi de
„Munte” (consideraţi şi ei „în universalitatea lor”) –
conceptele sunt determinate atât în universalitatea lor (prin
raport cu alte concepte şi prin raport cu anumite trăsături
generale specifice realităţii pe care o indică în general), cât
şi în particularităţile pe care ele le îmbracă. Conceptele
(inclusiv „valoarea” – fie ea şi „absolută”) nu sunt şi
nu pot fi semne cu sens în afara determinării.
„Determinarea
oricărei valori, comportă, ca orice determinare, negativitatea”56
[…] „o valoare, negativă, în măsura
în care este determinată”57
[…]
Pentru a-şi
susţine absurdităţile sale „absolute” (relativ bine
determinate totuşi) Le Senne pune, după cum am văzut mai sus,
semnul egal între determinare şi negativitate. Determinarea însă
poate fi şi negativă şi pozitivă – ea fiind în esenţa ei
relativă (la cine o apreciază sau nu). Şi la fel e şi valoarea
(în general) – ea nu e nici negativă, nici pozitivă, doar
fiindcă este determinată – ci din această cauză ea este
relativă (adică, negativă din anumite puncte de vedere şi
pozitivă din altele). Determinările pe care le trăieşte sau le
provoacă omul pot fi pozitive sau pot fi negative în funcţie de
efectele lor (fizice, psihice, sociale) asupra lui, de interpretarea
dată acestor efecte ş.a.m.d. – simpla determinare a ceva anume nu
e echivalentă cu prezenţa sau cu absenţa valorii – ea este doar
o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a valoriza ceva
anume.
„Orice
determinare este ceea ce este şi ca atare ea este pozitivă; dar
închisă în ea însăşi prin aceea că ea este, ea exclude ceea ce
ea nu este şi ca atare ea este negativă.”58
Determinarea nu
este închisă în ea însăşi, ci ea este legată cu alte
determinări – dacă determinarea ar fi complet închisă în ea
însăşi (orice ar mai însemna şi asta) şi nu ar avea nici o
legătură cu nimic, atunci ea nu ar mai fi determinare şi nici nu
ar mai determina nimic (la fel cum un copac „închis în el însuşi”
sau o cutie „închisă în ea însăşi”, sau o prună „închisă
în ea însăşi” nu mai este un copac sau o cutie, sau o prună,
ci doar o himeră verbală foarte rarefiată sensual).
Determinarea este o
limitare locală care este legată de nenumărate alte limitări –
limitarea este o legătură de limitări relativ delimitate – iar
reţeaua formată din aceste delimitări aflate în interacţiune şi
precizare reciprocă este ceea ce dă identitatea unei determinări
oarecare (adică ceea ce ea este) – şi nu ruperea ei abruptă şi
aberantă (printre altele, fiindcă e imposibilă practic) din
sistemul determinărilor care îi conturează identitatea.
Această identitate
poate fi pozitivă sau poate fi negativă (din diferite puncte de
vedere). Dacă ceva este „ceea ce este”, nu rezultă în mod
automat că acel ceva este neapărat ceva pozitiv („răul” este
ceva ce este şi, pentru asta, el nu e „pozitiv” doar pentru că
este – la fel, şi „negativul” este ceva ce este şi, pentru
asta, nu înseamnă că el e întotdeauna ceva „pozitiv”...).
Iar a exclude din
ceva ce este (de exemplu, binele, pozitivul) ceea ce el nu este (de
exemplu, răul, negativul) nu înseamnă că ceea ce este (în
exemplul dat, binele şi pozitivul) este ceva neapărat negativ...
Un cuvânt dintr-o
limbă oarecare (de exemplu, cuvântul „determinare” sau
„pozitiv” etc.) nu se determină pe el însuşi şi nu este ceea
ce este, pentru că „se închide în el însuşi”, ci tocmai
dimpotrivă – el se leagă cu multe alte cuvinte şi realităţi la
care face trimitere relativă şi tocmai prin aceste delimitări
relative, contextuale (delimitate de alte delimitări) el îşi
capătă identitatea sa existenţială.
„E adevărat
că aceeaşi idee poate fi nominal admisă de un popor întreg; în
realitate însă, fiecare ins o pricepe în felul lui, deosebit de al
altora. Mai mult, aceeaşi idee e pricepută deosebit sub anumite
raporturi de acelaşi individ, după cum acesta-i tânăr sau bătrân,
beat sau nu, furios sau liniştit; după cum mintea lui este odihnită
şi limpede sau ostenită şi buimăcită etc.”59
Determinarea
lipsită de alte determinări nu determină nimic – de exemplu,
cuvântul „habuseduforih” nu are nici un sens prin el însuşi,
ci doar prin alte determinări cu care eventual s-ar putea relaţiona.
Determinarea independentă (pe bune) de restul determinărilor nu mai
este determinare. De aceea, o determinare nu exclude niciodată din
fiinţa sa alte nenumărate determinări, ci dimpotrivă – ea se
leagă fiinţial în mod foarte intim (direct sau indirect) de toate
celelalte determinări.
„Dacă vrem să
ne păzim de fanatism, recunoscând solidaritatea valorilor, trebuie
să vizăm, deasupra valorilor determinate, umanizate, Valoarea
nedivizată şi infinită, Valoarea absolută.”60
Fanatismul nu
dispare prin recunoaşterea unei „Valori absolute” oricare ar fi
ea (Dieu sau altcineva/ altceva), ci tocmai dimpotrivă – de
abia atunci începe. Recunoaşterea relativităţii propriilor valori
şi a relativităţii/ relaţionării valorilor susţinute de alţii
e însă o bună măsură contra fanatismului. Iar a susţine că
pentru a evita „războiul valorilor” trebuie să recunoşti
existenţa unui „X” – a unui ceva indefinit, vag, lipsit de
contur, golit de consistenţă (numit după bunul plac Valoare sau
Dieu) e doar a spune că nu trebuie să luăm decizii, că nu
trebuie să diferenţiem în nici un fel între „valorile” pe
care le avem sau care ne sunt propuse spre adoptare din afară, că
nu trebuie să stabilim priorităţi de moment şi de circumstanţă
(prin ierarhizarea relativă a acestor valori), că nu trebuie în
nici un fel să ne adaptăm „valorile” lumii în care ne
manifestăm, ci doar să plutim „aerian” prin „absoluturi”
fără substanţă, ezitând mereu să spunem şi să facem ceva clar
legat de „valorile” economice, politice, religioase, artistice
etc. imediate, concrete, întâlnite în lumea în care ne manifestăm
– de frică să nu devenim cumva „fanatici”.
Cei care purced la
o astfel de rătăcire mentală fără ţintă precisă prin lumea
valorilor devin astfel chiar mai rău decât nişte „fanatici” –
ei devin nişte „nesimţiţi”, nişte „indiferenţi teoretici”
la problemele concrete ale umanităţii, nişte „moluşte
filosofice lipsite de coloană vertebrală” incapabile de decizie
şi de asumarea unei responsabilităţi concrete implicate de
efectuarea oricărei acţiuni economice, politice, religioase,
artistice, ştiinţifice etc. prin cosmosul vieţii.
„În măsura
în care Valoarea primă, asigură, static, coerenţa naturii în
toate manifestările sale, ea este Absolutul sau Unul”61
[…]
[…]
„Valoarea absolută, alimentând valorile dinamice,
energetice, trebuie să fie numită Infinit creator.”62
[…]
„Valoarea absolută […] trebuie
declarată ea însăşi Spirit; şi deoarece orice spirit nu poate
deriva decât din ea, chiar Spirit universal.”63
[…]
„Valoarea absolută trebuie să fie numită de asemenea
„Dieu”.”64
În primul rând
„unu” nu are o valoare mai mare decât „doi” sau decât
„trei” sau decât un alt număr oarecare – pentru matematică,
pentru bunul mers al operaţiilor vieţii toate numerele sunt
necesare (ba chiar recunoşterea evidenţei multiplului este mult mai
importantă pentru înţelegerea mecanismelor reale de manifestare
ale vieţii decât postularea ruptă de real a „unului”).
Apoi, „absolutul”
(orice ar mai fi şi el) este mult mai puţin important în formarea
unei viziuni înţelepte asupra lumii decât „relativul”. Iar
„infinitul” nici măcar nu are sens în lipsa „finitului”
care îi este fundament de neînlăturat. Cât despre „spirit” şi
dieu aceştia sunt cu siguranţă chiar mai puţin importanţi,
ca factori reali de influenţă în mersul lumii, decât un pătrunjel
sau un morcov oarecare din grădină.
Aşa că a
identifica o „valoare absolută” (primară, fundamentală, de
căpătâi) în „Spirit”, „Dieu”, „Absolut” sau „Unu”
este doar a te desprinde de realitate şi a trăi în lumi imaginare
(şi poate nici măcar acolo – ci doar în lumi strict verbale...).
Cât despre „Infinit” el poate fi o valoare de orientare în
măsura în care aceasta înseamnă că vrei să rămâi mereu
deschis noului, că urmăreşti progresul fără limite, că nu cauţi
absoluturi dogmatice, că nu doreşti să te auto-limitezi. Noul,
progresul, manifestarea aflată mereu în mişcare au loc însă în
cadrul Finitului care trebuie să fie pentru omul echilibrat o
valoare cel puţin la fel de mare ca şi Infinitul, dacă nu chiar
mai mare – finitul stă la baza întregii existenţe – chiar şi
a infinitului...
Iar a reduce sensul
cuvântului Dieu doar la sensul conceptului „infinit” sau
„unu” este a te face că nu pricepi ce reprezintă acest cuvânt
în istoria culturală a francezilor, a oamenilor care îl folosesc
în rugăciunile lor, a preoţilor care îl invocă prin biserici
etc. A reduce sensul acestui cuvânt la identificarea doar cu
noţiunile abstracte specifice „infinitului” şi „unului”
este ca şi cum ai reduce, de exemplu, sensul cuvântului „Carte”
doar la indicarea „infinitului”, „unului” şi „absolutului”
– adică este a nu înţelege mai nimic din ce ar putea să fie
aceea o carte şi a nu fi capabil să transmiţi aproape nimic din
realităţile specifice „cărţii”... (Adică e a folosi
cuvintele doar pentru a vorbi despre himere...).
[…]
„nu înseamnă că după părerea mea ideea de „Dieu”
ar fi străină filosofiei: dar D-l Le Senne reuneşte sub acest nume
ideea unei puteri infinite, a unei activităţi absolute şi unice,
care este originea universului; aceea a unei existenţe personale,
trăitoare şi libere, analoagă celei specifice omului; şi în fine
aceea a unei surse şi a unei garanţii a valorilor. Identificarea
acestor trei idei […] iată
ceea ce nu merge fără mari dificultăţi.”65
Expresia „Valoare
absolută” este doar o expresie fără conţinut determinat, dacă
ea e identificată doar cu realităţi difuze precum cele pe care
insistă Le Senne. În plus, dacă ea poate fi identificată cu
foarte mare lejeritate cu idei destul de distincte (pentru a fi
numite cu vorbe diferite), cum sunt cele specifice pentru „unu”
(un concept numeric), „infinit” (o trimitere spre o cantitate
care nu poate fi numărată), „spirit” (un fel de „fantomă
care locuieşte prin trupurile vieţuitoarelor”), „spirit
universal” (orice ar mai fi şi el) sau „Dieu” (un zeu dintr-o
tradiţie religioasă oarecare), înseamnă că ea este destul de
arbitrar conturată în funcţie de preferinţele subiective ale lui
Le Senne, nejustificate cu seriozitate, ci doar aruncate copilăreşte
într-un discurs poetic care se crede însă discurs filosofic (ba
chiar „metafizic”).
([…]
„lirismul originar,
necesar, nu duce la mare lucru […] fără disciplina
severă a metodei ştiinţifice.”66)
Aşadar, ce este
pentru Le Senne „Valoarea absolută”? Este Dieu! Şi ce
este Dieu? Spiritul (particular)! Şi ce este Spiritul
(particular)? Spiritul universal, bineînţeles! (Partea este
întregul şi întregul este partea!) Şi ce este Spiritul universal?
Este Unul! (Bine că nu e Doi sau Trei!) Şi ce este Unul? Este
Infinitul! (Tocmai el care presupune prin excelenţă multiplicitatea
fără număr?!...). Şi ce este Infinitul? Este Absolutul! (Deşi e
evident că dacă relativul fără număr nu ar fi, nici infinitul
specific acestui relativ nu ar mai putea să fie!) Şi ce este
Absolutul? Este „Valoarea absolută”! (Bine că nu e „Muzica
absolută” sau „Gluma absolută”...)... Aşa deci: „valoarea
absolută” este „valoarea absolută”!
Foarte bine! Bravo
domnule poet! Şi unde ne duc până la urmă aceste identificări
metaforice atent lipsite de orice conţinut precis delimitat? Ne duc
bineînţeles doar la o rătăcire inutilă prin limbă, numită
pompos de unii „axiologie” (probabil ca să stea cu mândrie
alături de alte „logii” ridicole cum sunt „astrologia” şi
„teologia”).
(„Cuvântul
final al lui
Le Senne
este un fel
de misticism”67
[…])
Cât despre faptul
că omul ar trebui să se unească cu o astfel de nebuloasă
„metafizică”, ca să rămână astfel în aerul
superficialităţilor specifice jocurilor jargonice de limbaj
„filosofic” mai bine nu! (Orice ar zice în contra unii aerieni
„duşi mereu cu pluta” doar prin zone „nedeterminate”:)
[…]
„omul trebuie să caute să aprofundeze şi să-şi
mărească uniunea sa cu Valoarea absolută.”68
Îndemnul de a
căuta să te uneşti mai mult cu Infinitul (tu fiind total unit cu
el şi în el – nu e nici o parte din tine care să nu fie deja
cuprinsă în infinit) sau cu Unul (tu fiind prin excelenţă
Multiplul – şi orice reducere a ta la un „unu” simplu (care să
nu fie în nici un fel multiplu), oricare ar fi el, însemnând
anihilarea ta fiinţială ca şi ceea ce eşti: o fiinţă extrem de
complexă pătrunsă de multiplu prin toţi porii ei) sau cu Spiritul
(adică, cu un fel de „tine însuţi” pentru cine crede în
spirite – ca şi cum te-ai putea desprinde de tine însuţi şi să
trăieşti (tu) în afara ta!) sau cu Dieu (cu un cuvânt
tradiţional creştin de influenţă franţuzească rupt însă
brutal din contextul său cultural şi sensual şi aruncat în text
doar formal, de dragul de a-l repeta ca pe o incantaţie magică
lipsită de sens) este doar o absurditate acţională evidentă...
„Când eu văd
o culoare, eu sunt acea culoare, dar nu dincolo de percepţia unde ea
se închide; când eu încerc o valoare, aceasta nu se circumscrie în
mine, ci eu sunt acea valoare în măsura în care eu sunt.”69
Deci, dacă ar fi
să-l credem pe cuvânt, când Le Senne vedea un bostan, el era acel
bostan şi când vedea un măgar, el era acel măgar (dar nu „dincolo
de percepţia unde bostanul sau măgarul se închideau”) – şi,
tot aşa, când el încerca „adevărul” sau „binele”, sau
„frumosul”, el era adevărul şi era frumosul, şi era binele
(dar numai în măsura „în care el era”...)...
Cuvântul „valoare”
face trimitere la tot felul de valori particulare – iar fără
această trimitere el devine lipsit de valoare. De exemplu, doar
pentru că există în vocabular cuvântul „scaun” care face
trimitere la tot felul de obiecte pe care ne putem aşeza, nu
înseamnă că există pe undeva (altundeva decât în limbă) vreun
„Scaun absolut”, nu înseamnă nici că el este „Absolutul”
şi nici că el este Dieu sau că el trebuie să fie neapărat
ceva „personal”. Cuvintele sunt doar cuvinte: chiar şi cuvântul
„absolut”, chiar şi cuvântul „valoare”, chiar şi cuvântul
„zeu” (dieu). Iar dacă ele nu fac o trimitere relativ
clară spre ceva cât de cât delimitat, atunci ele nu mai sunt nici
măcar cuvinte – sunt doar „semne” lansate la întâmplare prin
limbaj...
Alt exemplu: nu
există o creangă (de copac) absolută, infinită, dotată cu
personalitate, care să fie una cu Absolutul şi cu un zeu oarecare,
pornind de la care să emane/ purceadă toate crengile din lume,
decât prin poveştile „metafizice” ale „copilăriei
filosofice”. Există însă cuvântul „creangă” (în limba
română) care face o trimitere relativ delimitată la tot felul de
crengi reale sau imaginare spre a le diferenţia referenţial de alte
părţi ale unui copac şi de alte aspecte din jurul lui.
Există deci
nenumărate forme de crengi şi există foarte multe nume (specifice
diferitelor limbi vorbite de oameni) care fac trimitere spre aceste
crengi – dar cuvântul „creangă” e doar un cuvânt, un semn şi
atât. La fel cum „Creanga absolută” e doar o expresie care nu
este la „originea” nici unei crengi reale, la fel e şi cu
„Valoarea absolută” – ea nu este la „originea” nici unei
valori reale.
Cuvântul nu este
la originea realităţii la care face trimitere, el doar o denumeşte.
Cuvintele „creangă” sau „valoare” nu sunt nici măcar la
originea cuvintelor care au sensul de „creangă” sau „valoare”
în alte limbi neînrudite...
Orice cuvânt este
doar un cuvânt relativ cu întrebuinţări relative: inclusiv
cuvântul „valoare” sau cuvântul „infinit”, sau cuvântul
„zeu” (dieu), sau expresia „valoare absolută”.
A spune că „Sursa
oricărei valori nu poate să fie decât Infinitul”70
[...] este a nu spune mai nimic.
Dacă prin „infinit” sau „absolut”, sau „unu” se înţelege
tot ceea ce este, totul, întregul, natura,
cosmosul, a spune că sursa a ceva anume este în el
este a spune o banalitate evidentă, atâta doar că „infinitul”/
„absolutul”/ „unul” cu pricina este şi sursa
„non-valorilor”, şi a „răului”, şi a „macaroanelor”,
şi a „gândurilor”, şi a „strugurilor”, şi a
„calculatoarelor” ş.a.m.d. Apoi, a tot repeta sub diferite forme
această constatare infantilă şi a nu fi capabil să o depăşeşti
în nici un fel arată spre un mare semn de slăbiciune mentală...
Se
pare însă că unii filosofi îşi încurcă grav
mintea în cuvinte şi nu le mai pot deosebi de realităţi,
mai ales dacă le lasă prea mult să plutească nedeterminate prin
cugetul lor. Filosoful care nu-şi clarifică, înainte de toate, în
mod cât mai precis, sensurile în care foloseşte cuvintele pe care
le utilizează nu poate să ajungă decât la confuzie şi
incoerenţă...
1René
Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 16, e-book,
(sursa:
http://classiques.uqac.ca/classiques/le_senne_rene/la_decouverte_de_dieu/decouverte_de_dieu.pdf).
2
Ion Petrovici, Introducere
în metafizică,
Editura Agora, Iaşi, 1992, p. 35.
3
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 16 (e-book).
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 17.
10
Ibidem, p. 9.
11
Auguste Comte, Discours sur l’esprit
positif, 1842, p. 9 (e-book).
12
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 62 (
e-book).
13
Ibidem, p. 59.
14
Ibidem, p. 80.
15
Ibidem, p. 86.
16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 81.
18
Ibidem,
p. 89.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 90.
21
Ibidem.
22
Auguste Comte, Discours sur l’esprit
positif, 1842, p. 10 (e-book).
23
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 117 (e-book).
24
Ibidem,
p. 92.
25
Ibidem,
p. 93.
26Baruch
Spinoza, Tratat despre îndreptarea intelectului, Editura
Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, 2009, pp. 30 – 31.
27
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 102 ( e-book).
28
Ibidem,
p. 120.
29
D. D. Roşca, Existenţa tragică, Editura Grinta, Cluj
Napoca, 2010, p. 101.
30
Louis Lavelle, Panorama
doctrinelor filosofice,
Editura Timpul, Iaşi, 1997, p. 217.
31
Louis Lavelle, Panorama
doctrinelor filosofice,
Editura Timpul, Iaşi, 1997, p. 88.
32
Ion Petrovici, Introducere
în metafizică,
Editura Agora, Iaşi, 1992, p. 52.
33
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, pp. 124 – 125 (e-book).
34
Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate,
Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 88.
35
René Descartes, Despre
pasiunile sufletului,
Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2011, p. 89.
36
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 125 (e-book).
37
D. D. Roşca, Existenţa tragică, Editura Grinta, Cluj
Napoca, 2010, p. 170.
38
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 125 (e-book).
39Baruch
Spinoza, Tratat despre îndreptarea intelectului, Editura
Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, 2009, p. 19.
40
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 125 ( e-book).
41
Ibidem,
p. 126.
42
Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate,
Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 45.
43
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 149 (e-book).
44
Ibidem.
45
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 149 (e-book).
46
Ibidem,
p. 179.
47
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 149 (e-book).
48
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 150 (e-book).
49
Ibidem.
50
Ibidem,
p. 152.
51
Ibidem.
52
Ibidem,
p. 179.
53
Ibidem.
54
Ion Petrovici, Introducere
în metafizică,
Editura Agora, Iaşi, 1992, p. 16.
55
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 127 (e-book).
56
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 127 (e-book).
57
Ibidem.
58
Ibidem,
p. 196.
59
Vasile Conta, Teoria fatalismului, Editura Librom Antet,
Bucureşti, 2001, p. 97.
60
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 127 (e-book).
61
Ibidem,
p. 129.
62
Ibidem.
63
Ibidem.
64
Ibidem.
65A.
Lalande, La Philosophie en
France, 1939-1940,
rev. The Philosophical Review, vol. 50, nr. 1, 1941,
p. 4 (sursa: http://www.jstor.org/stable/2181012).
66
D. D. Roşca, Existenţa tragică, Editura Grinta, Cluj
Napoca, 2010, p. 40.
67W.
Ian Alexander, De
l’Intimité
Spirituelle by Louis Lavelle; La Découverte de Dieu by René Le
Senne,
rev. The Philosophical Quarterly, vol. 8, nr. 31, 1958,
p. 181 (sursa: http://www.jstor.org/stable/2216649).
68
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 129 (e-book).
69
Ibidem,
pp. 177 – 178.
70
René Le Senne, La
découverte de Dieu,
1955, p. 202
(e-book).
Articol extras din
cartea
Excesul, basmologia
şi X-urile absolute,
autor Radu Lucian
Alexandru:
