Filosofia (lui Bergson) şi „energia spirituală”
28.09.2015 by Radu Lucian Alexandru
([…]
„situaţia e de aşa natură că nu pot să existe
nici un fel de enunţuri metafizice cu sens. Aceasta decurge din
însăşi sarcina pe care şi-o pune metafizica: să descopere şi să
descrie o cunoaştere inaccesibilă ştiinţei empirice.”1)
În
cartea „Energia
spirituală”
Henri Bergson
îşi începe expunerea prin apropierea conştiinţei de memorie şi
de imaginaţie, tinzând astfel să diminueze importanţa prezentului
în constituirea conştiinţei: […]
„conştiinţa
înseamnă în primul rând memorie.”2
„Orice conştiinţă este însă şi o anticipare a viitorului.”3
„A reţine ceea ce deja nu mai e, a anticipa cu privire la ceea ce
nu este încă, iată în ce constă, prin urmare, cea dintâi
funcţie a conştiinţei. Pentru ea n-ar exista deci prezent dacă
prezentul s-ar reduce la clipa matematică. Această clipă nu e
decât limita, pur teoretică, care desparte trecutul de viitor; ea
poate fi la rigoare, concepută, dar niciodată percepută; când ni
se pare că o surprindem, se află deja departe.”4
Conştiinţa este
legată de memorie, dar ea este legată la fel de intim şi de
percepţie, şi de gândire, şi de voinţă, şi de emoţie, şi de
intuiţie, şi de imaginaţie etc. („Nimic
omenesc nu există în izolare, ci totul în om constă în
conexiune, totul e articulat cu restul.”5)
– fiind astfel clar delimitată de memorie. Apoi cineva care ar
avea doar conştiinţa prezentului şi ar fi conştient doar de
prezent – ar avea o conştiinţă – anume cea a prezentului. În
plus, percepţia memoriei şi proiecţia viitorului se fac „în
prezent” de către conştiinţă. Prezentul nu e o „limită
teoretică” care desparte trecutul de viitor cum cred unii (el
fiind singurul care există, a existat şi va exista „practic”),
ci chiar dimpotrivă: trecutul şi viitorul sunt „limite teoretice”
inventate de conştiinţă pentru orientarea ei direcţională în
timpul mereu prezent. Accesarea memoriei se face în prezent,
imaginarea viitorului se face tot în prezent – prin urmare,
prezentul este cel pe care conştiinţa nu-l părăseşte nici măcar
o clipă.
Apoi, „clipa” o
percepi exact în momentul când o percepi (nici o „clipă” mai
devreme şi nici o „clipă” mai târziu) – anume, „exact
atunci când o surprinzi” (sau doar „ţi se pare că o
surprinzi”) – conştiinţa care nu o percepe acolo nu o mai
percepe niciodată – nici în „trecut” şi nici în „viitor”
(pentru fiecare „clipă” există o singură „clipă” în care
ea poate fi percepută conştient – anume în „clipa” când ea
e percepută – dacă ea nu e percepută exact în acel moment de
„clipă” când ea este, ea este pierdută „pentru veşnicie”
de către conştiinţă.
Bergson este sigur
că nu se poate dovedi nici prin raţiune, nici prin experienţă că
el ar fi o fiinţă conştientă: „Vă desfid că aţi putea să
dovediţi, prin experienţă sau prin raţionament, că eu, care vă
vorbesc în acest moment, sunt o fiinţă conştientă. Aş putea
foarte bine să fiu un automat ingenios construit de natură care se
duce, vine, vorbeşte; chiar şi cuvintele cu ajutorul cărora eu mă
declar conştient ar putea fi rostite în mod inconştient.”6
Dacă el zice „că
nu se poate dovedi că el e conştient”, probabil aşa o fi (el
ştie mai bine, mai ales că rătăceşte, oarecum prea uşor,
conştiinţa prin „memorie” şi „imaginaţie”), dar, pe de
altă parte, poate nu o fi chiar cum zice el – până la urmă, un
„automat natural/ artificial” „care se duce, vine, vorbeşte”
şi nu se „duce” în pereţi şi prin gropi şi nu „vine”
total aleator, şi nici nu vorbeşte total neinteligibil este după
toate evidenţele un „automat/ mecanism conştient” (are o
percepţie specifică, o memorie asociată, o „imaginaţie”, un
discernământ oarecare, face alegeri etc.). Şi apoi „unde scrie”
că conştiinţa nu poate fi un „automatism”/ „mecanism”
specific al fiinţei dotate cu conştiinţă?
De fapt, datele
ştiinţei concură până acum în această direcţie – oamenii,
animalele sunt „automate conştiente” („obţinute” prin
evoluţie biologică), sunt mecanisme biologico-fizico-chimice de o
mare complexitate (pornite însă iniţial de la structuri foarte
simple) capabile de acţiune „conştientă” – Bergson de altfel
şi recunoaşte acest lucru: „La rigoare, deci, tot ce e viu ar
putea fi conştient: în principiu, conştiinţa este coextensivă
vieţii.”7
[…] “starea de conştiinţă
e sinonimă cu alegerea.”8
Şi atunci
iată soluţia „dilemei” lui Bergson rezolvată cu vorbele lui
(între care el se pare că nu a fost suficient de „conştient”
să facă legătura) – ceva care vedem, constatăm (din acţiunile
pe care le face) că are atribute asociate conştiinţei (pentru că
fără ele nu ar putea să facă o acţiune „conştientă”), cum
ar fi „alegerea”, „memoria”, „imaginaţia”, percepţia a
ceea ce se află în „faţa sa” etc., este o „fiinţă
conştientă” (indiferent de presupusa ei natură mecanică/
automată, respectiv „naturală/ artificială”) – şi iată că
i se putea dovedi lui Bergson şi prin „experienţă” şi prin
„raţionament” că el este o „fiinţă conştientă” –
poate nu atât de conştientă însă pe cât ar trebui teoretic să
fie un filosof care mai şi reflectează la ce vorbeşte, nu doar
„vorbeşte ca să nu tacă”:
„În mod
vizibil, o forţă lucrează sub ochii noştri, căutând să se
elibereze de obstacole şi totodată, să se depăşească pe sine,
să dea, mai întâi, tot ce are şi, apoi, mai mult decât are: căci
cum altfel poate fi definit spiritul? Şi prin ce anume s-ar deosebi
forţa spirituală, dacă aşa ceva există, de celelalte forţe,
dacă nu tocmai prin facultatea de a extrage din ea însăşi mai
mult decât conţine?”9
[…] „spiritul fiind
tocmai forţa care poate extrage din ea însăşi mai mult decât
conţine, care poate înapoia mai mult decât a primit şi care poate
da mai mult decât are.”10
Într-adevăr s-ar
deosebi cu ceva consistent „forţa cu pricina”, dacă ar exista –
ar fi ca un „corn al abundenţei” din care tot scoţi şi nu se
mai termină sau ca un „sac fără fund” al lui Moş Crăciun,
sau precum un pahar cu apă din care se poate extrage mai multă apă
decât conţine (evident vorbim de un „pahar spiritual” nu de un
pahar oarecare)!
(„4.003 Cele
mai multe propoziţii şi întrebări care au fost enunţate despre
chestiuni de ordin filozofic nu sunt false, ci sunt nonsensuri. De
aceea, nu putem să răspundem deloc unor întrebări de acest tip,
ci doar să constatăm că ele sunt nonsensuri.”11)
Apoi „spiritul”
ar putea fi definit în o mie şi una de feluri – fiind folosit, de
cele mai multe ori, doar ca o „metaforă” el poate spune orice –
prin aceasta însă se vede că el, de fapt, nu spune (mai) nimic...
În plus […] „o metodă care
poate explica tot ce s-ar putea întâmpla, nu explică de fapt
nimic.”12
– cum este, de exemplu, „metoda spirituală” care
scoate „spiritul” la înaintare de fiecare dată când dă de o
„problemă” – şi consideră că prin această „metodă”
rezolvă problema cu pricina.... când în fapt, după unii, astfel
doar se figurează nişte intuiţii vagi a unor „sentimente”:
„(Pseudo)-propoziţiile metafizicii nu servesc la descrierea
comportamentelor nici a celor existente (atunci ar fi propoziţii
adevărate), nici a celor inexistente (atunci ar fi false); ele
servesc doar la exprimarea sentimentelor vieţii.”13
„Pentru consideraţiile noastre de aci este esenţial numai faptul
că arta este un mijloc de expresie adecvat pentru sentimentul
vieţii, iar metafizica – unul inadecvat.”14
„Metafizicianul crede că se mişcă în domeniul adevărului şi
falsului. În realitate, însă, el nu a exprimat nimic, ci numai, ca
şi un artist, a figurat ceva.”15
De altfel,
Bergson însuşi pare a atribui apariţia „spiritului”/
„spiritelor” unei „facultăţi fabulatorii” a omului: […]
„această
facultate fabulatorie îşi impune invenţiile cu o forţă
excepţională atunci când se exercită în sfera religiosului. Fără
îndoială, acolo se simte cel mai acasă: căci este făcută pentru
a crea zei şi spirite.”16
Bergson încearcă
să arate apoi că activitatea mentală (uneori numită în mod
nejustificat „suflet” şi/ sau „spirit”) este mai mult decât
activitatea cerebrală17.
Ceea ce nu înţelege el prea bine sunt conceptele de „informaţie”
şi de „energie” (în sens de energie electrică, respectiv
bioelectrică) şi legătura lor intimă cu „materia”. El pare a
vedea energia doar ca o „explozie” (precum e explozia prafului de
puşcă care propulsează glontele sau explozia unui butoi de
pulbere18),
fără a dovedi că are o înţelegere suficientă a „energiei
bioelectrice” folosite de creier, în care el vede doar o mişcare
mecanică „a atomilor şi moleculelor” (mişcare care apropo –
este nu doar în creier, ci în toate celelalte părţi ale
corpului).
„... creierul
nu determină gândirea; prin urmare, gândirea, în cea mai mare
parte a ei cel puţin, este independentă faţă de creier.”19
„Însă creierul, tocmai pentru că extrage din viaţa spiritului
tot ce se poate exprima prin mişcări şi tot ce poate fi
materializat tocmai deoarece constituie, astfel, punctul de inserţie
al spiritului în materie, asigură clipă de clipă adaptarea
spiritului la circumstanţe, menţine neîncetat spiritul în contact
cu realităţile.”20
Dacă gândirea ar
fi independentă de creier „în cea mai mare parte a ei”, ar
însemna că ea s-ar putea descurca bine mersi şi fără el – ceea
ce nu s-a arătat vreodată – anume, de exemplu, un om lipsit de
creier (la propriu, nu metaforic) care să gândească! Şi apoi la
ce îi mai trebuie „spiritului” contact cu „realităţile prin
intermediul creierului”? Ce îi lipseşte? Îi lipseşte gândirea?
Nu zice Bergson (şi alţi „spiritualişti” ca el) că el este
gândirea... Atunci îi lipseşte percepţia? Memoria? Imaginaţia?
Conştiinţa?... Nu! – zic „spiritiştii” (uneori rebotezaţi
în „spiritualişti” sau „dualişti”). Atunci ce-i lipseşte
de vine „să bântuie” prin „materie” şi prin „creier”?
„Ca şi
Descartes, Bergson concepe realitatea în chip dualist: spirit şi
materie.”21
„Caracterul deficitar şi peiorativ care se dă materiei de către
Bergson nu prea cadrează cu absoluta ei necesitate la geneza
cosmică.”22
„Dualistul”
Bergson nu se poate însă împăca cu ideea că activităţile
(material-energetic-informaţionale) din creier (de fapt, din
sistemul nervos) împreună cu activităţile (fizico-chimice) din
alte sisteme biologice (respiratoriu, digestiv, circulator, muscular
etc.) specifice omului sunt capabile, prin „conlucrare”, de a
produce „gândirea”, „percepţia”, „memoria”,
„imaginaţia” etc. şi astfel se grăbeşte să postuleze „din
burtă” (fără nici o dovadă serioasă) existenţa în „afara
activităţii cerebrale” a „fantomei spiritului”.
([…]
„fiindcă anumite societăţi sau anumiţi oameni se
mişcă veşnic într-un acelaşi cerc de tradiţii, dezvăluirea
adevărului le este blocată.”23)
Chiar acceptând
această ipoteză (inventată undeva prin „epoca de piatră” şi
preluată tradiţional de tot felul de „spirite” impermeabile la
„spiritul ştiinţific”) trebuie totuşi să ne întrebăm de ce
ar putea face o „fantomă” („spiritul”) ceea ce „creierul”
nu ar putea chipurile face? Şi apoi „creierul” „fantomei” cu
pricina este mai performant? Dacă da, vorbim atunci de un „spirit”
în „spirit” şi tot aşa la infinit? Şi chiar admiţând prin
absurd şi fără nici o dovadă că „activitatea mentală”
(„spiritul”/ „sufletul”/ „conştiinţa”) este
independentă de cea cerebrală facem oare vreun progres în
cunoaşterea mecanismelor după care funcţionează una sau alta –
înţelegem mecanismele reale (nu mitologico-magice) după care ele
funcţionează? La ce ajută „ipoteza spiritului” în dezvoltarea
cunoaşterii ştiinţifice pe care o avem despre lume şi viaţă? La
ce a ajutat ea în decursul istoriei ei milenare în afară de
cenzurarea şi împiedicarea cunoaşterii serioase a lumii şi
omului?
Care este ştiinţa
din „acţiunea mentală” alta decât ştiinţa reieşită până
acum din studierea „acţiunii cerebrale” (bineînţeles nu la
nivelul hilar invocat de Bergson – acela al „atomilor şi
moleculelor din creier” – ci la nivelul
fizico-chimic-energetico-informaţional corespunzător pentru
neuroni, sinapse, ţesuturi nervoase etc.; respectiv la nivel
introspectiv/ psihologic, statistic – sociologic ş.a.m.d.)?
([…]
„există anumite lucruri ridicole care trebuie spuse
şi de aceea există filosoful.”24)
Bergson nu face
decât să reia în „formă modernă” tot felul de aberaţii
antice – pe principiul: „dacă nu ne pricepem la ştiinţă,
atunci la ceea ce nu pricepem îi zicem simplu „spirit/ suflet”
şi gata: am rezolvat problema!” – neobservând că astfel doar a
redenumit problema, nu a rezolvat-o! Necunoscutul rămâne în
continuare necunoscut:
„Dar dacă
amintirea n-a fost înmagazinată în creier, atunci unde se
păstrează ea? Nu cred însă că întrebarea „unde” mai are, la
drept vorbind, vreun sens în clipa când nu mai avem de-a face cu un
corp.”25
„Voi accepta totuşi, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, dar numai
într-un înţeles metaforic, ideea unui loc în care amintirile să
fie ţinute şi voi spune atunci, pur şi simplu, că acest loc este
spiritul. Nu emit o ipoteză şi nu mă refer la cine ştie ce
entitate misterioasă, mă limitez la observaţie, că nu există
ceva mai nemijlocit dat, mai cu evidenţă real decât conştiinţa,
iar spiritul omenesc este conştiinţa însăşi. Or, conştiinţa
semnifică în primul rând memorie.”26
Deci să
recapitulăm: amintirile sunt ţinute „metaforic” în „spirit”,
„spiritul” este conştiinţă şi conştiinţa este memorie...
prin urmare, potrivit lui Bergson, „amintirile” sunt ţinute în
„memorie”!... (Nu zău? Mare descoperire „spiritistă” nu am
ce zice...) Oricum, dacă amintirile sunt în memorie (că doar nu or
fi în imaginaţie...), unde zice atunci Bergson că e ţinută
memoria? În spirit – adică în conştiinţă – adică în
memorie! Deci memoria se ţine singură de coadă şi pluteşte
astfel graţios în aerul de basm al „spiritului”!
Cu tot ajutorul
„spiritual” şi „intuiţionist” şi „vital” de care se
bucură, adepţilor „teoriilor spiritiste/ spiritualiste” nu le
este deci clară distincţia dintre neuroni şi impulsurile nervoase
(„energia” şi „informaţia”) care circulă prin ei; ei nu
înţeleg (sau mai degrabă nu vor să înţeleagă) relaţia de
complementaritate/ „conlucrare” care există între „materie”,
„energie” şi „informaţie”, respectiv între „hard”,
„energie electrică” şi „soft” (în cazul calculatoarelor).
Ei se fac că nu văd că „gândirea” este un produs al
„creierului” atunci când acesta este stimulat de impulsurile
nervoase (când funcţionează „electric”) şi că atunci când
nu e stimulat ca atare nu produce nimic – gândirea apare (general
vorbind) la confluenţa dintre „materia cerebrală”, „energia
nervoasă” (bioelectrică) şi „informaţie” (menţinută pe
suport material şi mişcată energetic prin procese
fizico-chimico-electrice).
În mod foarte
simplist, însă, Bergson, presupune că în creier există doar un
dans al „atomilor cerebrali” (orice ar mai fi şi aceştia –
par a fi o specie de „atomi” necunoscuţi încă de fizica
clasică şi cunoscuţi doar de Bergson) şi nimic altceva: „Într-un
dans al atomilor cerebrali nu există prin urmare nimic în plus faţă
de dansul acestor atomi. Din moment ce asta e tot ce am presupus că
există în creier, asta e tot ce se află acolo şi tot ce putem
afla.”27
Cum vine asta?
întrebăm noi – adică în „viziunea atomică” a lui Bergson
în creier există doar „atomi cerebrali” care
„dansează”!??? ... Dar să continuăm:
[…]
„aceste două imagini, lumea exterioară şi mişcarea
intracerebrală s-a presupus că sunt de aceeaşi natură şi că cea
de-a doua imagine este, în mod ipotetic, o infimă parte din câmpul
reprezentării... Însă o atare afirmaţie devine imediat
contradictorie în interiorul unei doctrine ce reduce însăşi
mişcarea la o reprezentare, căci echivalează cu a spune că un mic
colţ din reprezentare este însăşi reprezentarea în întregul
ei.”28
Trecem deci de la
„accente spiritiste” la sofisme şi jocuri de cuvinte – care
pot fi dovedite ca atare prin întrebări de genul: „Lumea
exterioară cui?”; „Mişcarea intracerebrală” a cui?” Dacă
e a altcuiva decât a observatorului, atunci „mişcarea
intracerebrală” a celui observat este o parte din „lumea
exterioară” a observatorului – o „infimă” parte din „câmpul
reprezentării sale” (adică, altfel spus, „că cea de-a doua
imagine este, în mod ipotetic, o infimă parte din câmpul
reprezentării” şi nu e nici o contradicţie aici – cu sau
fără introducerea „mişcării” în calcul).
Şi apoi, vorbim de
mişcarea în genere din tot „câmpul reprezentării” sau doar de
mişcarea din acea parte a lui specifică „mişcării
intracerebrale” a fiinţei observate? Şi cine susţine că
„mişcarea”/ „reprezentarea” (toată mişcarea/
reprezentarea) este tot una doar cu o anumită mişcare/ reprezentare
„X” existentă printre alte mişcări/ reprezentări („Y” şi
„W”, de exemplu), „că un mic colţ din reprezentare este
însăşi reprezentarea în întregul ei”?
„Mişcarea
intracerebrală Y” (specifică „reprezentării” sale Y) a celui
care observă „reprezentarea X” (specifică „mişcării
intracerebrale” corespondentă subiectului X) nu e tot una cu
aceasta din urmă (X e diferit de Y – deşi ambele sunt
„reprezentări” şi „mişcări intracerebrale”) şi nici nu e
tot una cu toate „mişcările intracerebrale” posibile (Z, W
etc.) a fi percepute în „câmpul reprezentării” – şi deci
„cea de-a doua imagine” („imaginea mişcării
intracerebrale”... a lui Y) este „o infimă parte din câmpul
reprezentării” (... lui X) – şi nu e nici o
contradicţie acolo.
Creierul, pretinde
Bergson, […] „nu trasează
reprezentările însăşi; căci nu ar putea, el reprezentare, să
deseneze întreaga reprezentare decât dacă ar înceta să mai fie o
parte a reprezentării pentru a deveni întregul însuşi.”29
Aici Bergson
evident doar se joacă cu cuvintele „întreg” şi „parte” –
încercând să profite de confuzia care poate apărea între a privi
o parte oarecare ca un „întreg” şi „Întregul” privit ca
tot ceea ce există (toate părţile existente adunate laolaltă).
Reformulate „argumentele” lui sună cam aşa: „X
(creier/ spirit/ conştiinţă/ „percepător”/ „văzător”)
nu poate să perceapă/ conştientizeze/ „reprezenteze”/ vadă,
fiindcă... nu ar putea el „cel perceput/ conştientizat/
văzut/ reprezentat”, „să perceapă tot ce poate fi perceput”
(„decât dacă ar înceta să mai fie o parte” a
percepţiei/ reprezentării „pentru a deveni întregul
însuşi.”).
Astfel, mai întâi,
este clar că cel care percepe (oricine ar fi el) percepe
(/ că cel care „îşi trasează reprezentările” îşi
„reprezentează”/ reprezintă ceva) – chiar dacă nu percepe/
reprezintă „întreaga reprezentare”, ci o percepe doar parţial
(faptul că cineva nu percepe/ „reprezentează” tot ce există nu
e nici o evidenţă (ba chiar dimpotrivă...) şi nu e nici un
argument pentru faptul că el nu ar putea percepe/ „reprezenta”
nimic – şi astfel că altcineva ar trebui să facă această
activitate în locul lui (vreun „spirit” din basme „metafizice”).
Apoi, cu alte
cuvinte, Bergson practic pretinde, prin „logica” din „argumentul”
său, că de fapt doar „întregul percepe/ îşi reprezintă” şi
partea (oricât de întreagă funcţional ar fi ea) nu e capabilă de
aşa ceva (că cineva nu poate fi capabil de reprezentare („să
traseze reprezentările” sale) decât dacă ar fi capabil să
cuprindă în el toată reprezentarea posibilă (creierul […]
„nu trasează reprezentările însăşi; căci
nu ar putea, el reprezentare, să deseneze întreaga reprezentare
decât dacă ar înceta să mai fie o parte a
reprezentării pentru a deveni întregul însuşi.”). Bergson
pretinde ceva de genul următor – „X nu poate mânca, deoarece ca
să mănânce ar trebui să mănânce toată mâncarea care există,
dar cum nu o face înseamnă... că nu mănâncă..., fiindcă... X
nu poate mânca tot ce există!???” (când e evident însă că X
mănâncă/ percepe/ „reprezentează”... „parţial” – nu
integral!). Spre „surprinderea” lui Bergson „creierul” nu
„desenează” deci „întreaga reprezentare” (tot ce există
sau ar putea să existe), ci doar „întreaga lui reprezentare”
(adică o anume reprezentare specifică lui în particular – şi
creierul e un „întreg”, dar nu e el „Întregul”!).
Dacă ar fi să
continuăm jocul de cuvinte al lui Bergson, am putea constata că în
urma „demonstraţiei” sale ar mai rezulta că ceva care este
„reprezentare” nu poate genera (alte) „reprezentări” – şi
deci că „reprezentarea” este „impotentă”... – „logic”
astfel ar urma că doar ceva „care nu este reprezentare” ar putea
„să deseneze întreaga reprezentare”... şi, astfel, că cel
care este „sursa reprezentării” nu se poate reprezenta pe sine,
cu alte cuvinte, că nu ar putea fi „conştiinţă de sine” (o
reprezentare a sinelui de către sine) pe „motivul bergsonian” că
ea (conştiinţa de sine) fiind o conştiinţă oarecare (o parte din
conştiinţă) nu poate „desena” întreaga conştiinţă... Dar
ghici ce, stimaţi „spiritişti”/ „spiritualişti”: ea nici
nu trebuie să fie „întreaga conştiinţă” şi nici nu vrea aşa
ceva – ea vrea doar să „deseneze” conştiinţa de sine
(reprezentarea de sine a „creierului” – mai corect ar fi a
omului – deoarece creierul nu funcţionează în vid, separat de
sistemul biologic uman care îi susţine existenţa) şi nu „întreaga
conştiinţă” a tot ce există (în afara „creierului”/
sinelui/ individului X).
Şi din nou:
„creierul” invocat de Bergson pentru cine este „reprezentare”?
Pentru un observator exterior lui? Pentru el însuşi? Dacă e
„reprezentare” pentru un altul (decât el, pentru un observator
exterior lui), atunci el îşi poate „desena” „întreaga” sa
reprezentare (toată pe care el o „produce”/ „recepţionează”
pentru sine) şi în acelaşi timp să fie şi o „reprezentare”
oarecare pentru observatorul exterior lui. Dacă este pentru el
însuşi o „reprezentare”, este la fel – e precum un pictor
care pictează într-un tablou „tot ce vede” în faţa lui şi în
plus este capabil şi să-şi facă „autoportretul” (după cum se
vede în „oglindă”/ „fotografie”).
„Creierul” nu
este pentru sine doar una din reprezentările sale (la fel cum
pictorul cu pricina nu este unul din autoportretele sale), ci este
(privit din perspectiva „reprezentării”) suma tuturor
„reprezentărilor” pe care el le generează/ percepe (inclusiv a
propriei „reprezentări” – parţiale, pentru că integral nu o
poate avea – şi inclusiv a „reprezentării exteriorului” –
tot „parţială”, pentru că nici un „observator”/ „creier”
nu poate reprezenta absolut realitatea („din toate punctele
posibile de vedere”), ci doar relativ – din anumite puncte de
vedere, mereu schimbătoare). Aşadar, „creierul”/ conştiinţa
nu „desenează” niciodată întreaga reprezentare posibilă, ci
doar reprezentări parţiale, accesibile lui/ ei la un moment dat
(legate de „exteriorul” şi „interiorul” său).
A reprezenta ceva
este a aproxima, a reproduce, a simula – nu este a identifica în
mod absolut ceva – şi, prin urmare, „cel care e capabil de
reprezentare” (/„percepţie”) este deopotrivă capabil să se
reprezinte/ perceapă pe sine (parţial/ relativ), cât şi să aibă
o reprezentare/ percepţie a ceea ce-l înconjoară – fără să
fie vreo „contradicţie” aici, indiferent cine ar fi „omul care
e capabil de reprezentare” (/„percepţie”) .
Prin sofismele sale
Bergson ajunge să vadă în „idealist” pe „cineva care îşi
vede în exteriorul său (în obiectele exterioare) propriul creier”:
„Pentru idealism, obiectele exterioare sunt imagini, iar
creierul e una dintre ele.”30
El sare precum un ţânţar din poziţia de observator de sine
(„creier” care „se observă” pe sine) la observarea unui
altuia (la observarea unui alt „creier”/ sine) şi apoi crează
tot felul de sofisme pe baza acestei confuzii făcute probabil
intenţionat între cele două instanţe ale „observării”.
Pentru a combate
„teza paralelismului” Bergson mai confundă (când îi convine)
şi observarea de sine a „creierului X” cu posibila observare a
lui din exterior de către o „forţă supranaturală” care i-ar
vedea „creierului X” „dansul atomilor lui cerebrali”: „Pentru
a fixa mai bine ideile, vom formula teza astfel: „Definindu-se o
stare cerebrală, o stare psihologică determinată decurge din ea.”
Sau: „O inteligenţă supraumană care ar asista la dansul atomilor
din care se compune creierul uman şi care deţine cheia
psihofiziologiei ar putea să citească, într-un creier aflat în
activitate, tot ce se petrece în conştiinţa corespondentă.” Sau
în fine: „Conştiinţa nu ne spune nimic mai mult decât ce se
petrece în creier; ea doar le exprimă în altă limbă”.”31
Pentru a combate
„teza paralelismului” între „cerebral” şi „psihologic”
el nu se sfieşte să o falsifice după cum are chef („uită” la
distanţă de 3 pagini de unde a plecat şi ce vrea să
demonstreze..!??) spre a arăta că nu e viabilă: „Teza
paralelismului va consta în a susţine că, odată aflaţi în
posesia stării cerebrale, noi putem să suprimăm printr-o mişcare
de baghetă magică toate obiectele percepute, fără a schimba nimic
din ceea ce se petrece în conştiinţă, căci tocmai această stare
cerebrală cauzată de obiecte, nu obiectul însuşi determină
percepţia conştientă.”32
Doar cineva „total
aerian” ca Bergson ar putea susţine că „teza paralelismului”
definită la pag. 129 (prima redată mai sus) constă în cele
redefinite la pag. 132 (definiţia ultimă de mai sus). Dacă starea
cerebrală este tot una cu conştiinţa (potrivit teoriei
paralelismului varianta pag. 129), atunci odată suprimate obiectele
conştiinţei automat se schimbă şi starea cerebrală (pentru că
nu le mai percepe) şi deci şi conştiinţa aferentă acestei
percepţii!
(„Realitatea
nu este existenţa peretelui singur şi prin sine – aşa cum voia
realismul – dar nici cea a peretelui în mine ca gândire a mea,
existenţa mea singură şi prin mine. Realitatea este coexistenţa
mea cu lucrul.”33)
Bergson practică
însă după cum se vede strategia înşelării, specifică
falsificării teoriei adversarului şi apoi arătării în teoria
astfel falsificată a unei absurdităţi. El caută doar ceea ce ştie
că vrea să găsească (anume „spiritul” lui magic, nu
adevărul): […] „dacă nu
suntem critici la adresa teoriilor vom găsi întotdeauna ceea ce
dorim: dacă vom căuta confirmări, le vom găsi”34
Şi nu se sfieşte
să o facă de două ori (în decurs de 7 pagini): „Teza
paralelismului, care constă în a detaşa stările cerebrale şi în
a presupune că ele ar putea crea, prilejui sau măcar exprima
singure, reprezentarea obiectelor nu poate fi nici de data aceasta
enunţată fără a se autodistruge.”35
„Demonstraţiile”
lui Bergson, se bazează, de multe ori, doar pe „iuţeală de vorbă
şi nebăgare de seamă” combinate cu precizări cât mai neclare
cu putinţă ale tezelor pe care le susţine şi a celor pe care le
combate. E limpede astfel că cei ca el „nu înţeleg” ce zice
maxima următoare: „Ceea ce se poate în genere spune se poate
spune clar, iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se
tacă.”36
1Rudolf
Carnap, Depăşirea metafizicii prin analiza logică a
limbajului, în ***
Filosofie contemporană,
Editura Garamond, Bucureşti, 2000, p. 209.
2
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 9.
3
Ibidem, p. 10.
4
Ibidem.
5
Jose Ortega Y Gasset, Idei şi credinţe, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 67.
6
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 10.
7
Ibidem, p. 11.
8
Ibidem, p. 13.
9
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 19.
10
Ibidem, p. 26.
11
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico – Philosophicus,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96.
12
Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, Editura All,
Bucureşti, 1996, p. 111.
13Rudolf
Carnap, Depăşirea metafizicii prin analiza logică a
limbajului, în ***
Filosofie contemporană,
Editura Garamond, Bucureşti, 2000, p. 212.
14
Ibidem, p. 213.
15
Ibidem.
16
Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei,
Editura Institutul European, Iaşi, 1992, p. 185.
17
Conform Henri Bergson, Energia spirituală, Editura
Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 33.
18
Conform ibidem, p. 29.
19
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 34.
20
Ibidem, p. 36.
21
Ion Petrovici, Filosofi contemporani, Editura Garamond,
Bucureşti, 1997, p. 209.
22
Ibidem, p. 224.
23
Jean-Paul Sartre, Adevăr şi existenţă, Editura Nemira,
Bucureşti, 2006, p. 44.
24
Jose Ortega Y Gasset, Idei şi credinţe, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 40.
25
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 41.
26
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 41.
27
Ibidem, p. 132.
28
Ibidem, p. 133.
29
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 133.
30
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 134.
31
Ibidem, p. 129.
32
Ibidem, p. 132.
33
Jose Ortega Y Gasset, Câteva lecţii de metafizică, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 132.
34
Karl R. Popper, Mizeria
istoricismului,
Editura All, Bucureşti, 1996, p. 96.
35
Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 136.
36
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico – Philosophicus,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 77.
Articol extras din
cartea
Excesul, basmologia
şi X-urile absolute,
autor Radu Lucian
Alexandru:
