Filosofia (lui Noica) – între exces şi bună dispoziţie
28.09.2015 by Radu Lucian Alexandru
Pentru
că ne-am propus în cele ce urmează să ne apropiem puţin de
gândurile filosofice ale lui Constantin Noica, în spiritul
acestora, nu putem începe (deschide) această expunere decât cu
sfârşitul ei (cu închiderea ei), anume cu concluziile (acea
„închidere care se (va) deschide” ulterior în conţinutul
acestei lucrări).
Vom
spune astfel că filosofia (lui Noica) este după părerea
filosofului român o instanţă originată din (respectiv
originatoare de) exces şi lipsă de bun
simţ, fiind pătrunsă de donjuanism
cultural, de manie
şi nebunie, precum şi de huliganism
cultural (cel puţin la 30 de ani),
fiind conexă cu o oarecare ură de sine
şi de lume, concretizată în ignorarea
lumii (în purul stil oieresc al
ciobanului care ignoră şura în flăcări – pentru că el este
atent la oi) şi în trăirea într-un (continuu) delir
cultural1
şi în filosofia libertăţii de a fi
absurd.
Ea apare astfel ca
o „simplă înlănţuire”, o căutare sisifică a
conceptului care refuză să i se arate filosofului, fiind, prin
urmare, filosofia unei lipse (mărturisite) de concepte şi idei,
o filosofie care se reduce la platitudine.
După mărturiile
celor care i-au fost apropiaţi de-a lungul vieţii, pe de altă
parte, filosofia lui Noica este apreciată ca fiind una caracterizată
de o dialectică a amputării marcată de obsesia unor
„idiosincrazii ireductibile”, o filosofie care „revine
pur şi simplu la a dispreţui o bună jumătate din lume şi cel
puţin tot cam atâta cultură” (conform lui A. Paleologu) sau
ca fiind o filosofie a blocajului mental şi poate chiar o
filosofie (nu ştim exact – aici Liiceanu doar sugerează nu
exprimă clar) a unei „simple” culturi de rasă a unui
intelectual rafinat; respectiv o filosofie a abuzului metafizic,
a unei „eterne pubertăţi”, plină de bună dispoziţie
(în viziunea lui A. Pleşu). Şi trebuie să recunoaştem că
lecturându-l pe Noica nu de puţine ori ne-am (foarte) bine
dispus...
Dar să le luăm pe
rând.
„Ceea
ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost excesul. Oamenii
aceştia (din pieţele oraşului, nu din placida natură) n-aveau bun
simţ. Căci bunul simţ i-ar fi împiedecat să spună că totul
curge sau nimic nu se mişcă.
Libertatea
de a fi absurd stă la originea filozofiei.2”
Acest
exces3,
această lipsă de bun simţ, această libertate de a fi absurd ne
însoţeşte aproape peste tot în scrierile lui Noica. Rădăcinile
ei formale par a se găsi îndeosebi în „mişcătorul nemişcat”
al lui Aristotel şi în „creatorul necreat” al teologiei
iudeo-creştine. Pornind de la formula acestui paradox lingvistic (A
– non-A) Noica crează tot felul de alte variaţii „filosofice”
ale lui: „şcoala în care nu se învaţă nimic” (care nu
şcoleşte, şcoala ne-şcolarizatoare), „închiderea care se
deschide” (închiderea deschisă), „limitaţia care nu limitează”
(limitaţia nelimitatoare), „holomerul” (întregul-parte),
„logica lui Hermes” (logica „nelogică”, logica care nu este
logică (clasică)), cultura europeană care nu este europeană
(excluzând din ea cultura grecilor şi romanilor4)
ş.a.m.d.
Paradoxul
lingvistic este astfel pentru Noica o unealtă folosită pentru a
cuceri minţile sensibile la formulări contradictorii: „Filosofia
ca donjuanism ... Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu
să ştii.5”
Şi
îşi permite să fie confuz, neclar, contradictoriu în formulări,
pentru că scopul lui nu este adevărul, ci pur şi simplu să
gândească (probabil chiar şi în „minciună”): „De
unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să
gândeşti – nu adevărul.6”
În
această desconsiderare a adevărului şi de preţuire doar a
gândirii (în sine şi pentru sine) el vrea astfel să creeze o
„şcoală în care nu se predă nimic”: „Gândul
Şcolii, al celei unde să nu se predea nimic mă obsedează. Stări
de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu
învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii.7”
Deşi
putem găsi un sens în această zicere, trebuie să constatăm
totuşi că ea nu este decât un „exces”: a vorbi de şcoală în
lipsa procesului ei specific – şcolirea (predarea, învăţarea,
sfătuirea, oferirea de conţinut) este până la urmă o forţare a
sensului cuvântului şcoală, o scoatere de fapt a lui în afara
sferei sale noţionale specifice şi înlocuirea cu opusul său –
non-şcoala. O şcoală care transmite doar „stări de spirit” e
o şcoală care nu transmite în fond nimic, iar o şcoală în care
nu se predau (/ discută/ învaţă) lecţii e precum un spital în
care nu se vindecă bolnavi, precum o judecătorie în care nu se
judecă sau precum o alimentară care „nu alimentează”.
Deşi şcoala în
care nu se predă există ca atare în societate (în perioadele de
vacanţă, de concediu, de timp liber) – nu acesta este rolul
pentru care ea a fost concepută – anume să se adune vraişte
elevii şi profesorii şi să-şi transmită reciproc, după bunul
lor plac „stări de spirit”.
Dar
în „logica absurdului” în care îşi gândeşte Noica filosofia
orice este posibil – poate totuşi mai puţin şcoala mai sus
amintită, având în vedere faptul că el a susţinut mereu de-a
lungul vieţii „funcţionarea” a tot felul de şcoli în care
„s-a predat/ povestit” ba viziunea lui Hegel asupra lumii, ba cea
a lui Goethe, ba a unuia sau altuia dintre filosofi sau s-au predat
câteva lecţii de greacă sau altele din cele trebuincioase unui
elev venit să se „antreneze cultural” (cu Noica) şi nu (doar)
simple „stări de spirit” ...
Dacă
considerăm însă că toată viaţa este o şcoală, trebuie să-i
concedem lui Noica faptul că orice e o şcoală (prilej de a învăţa
ceva) – chiar şi dineurile şi seratele muzical-poetico-filosofice
pe care el le-a găzduit în vila sa din Pădurea Andronache de lângă
Bucureşti, între 1944 – 19468.
Ne pare uneori că
Şcoala aceasta în care se transmit „stări de spirit” s-ar fi
vrut poate să fie familia sa – şi astfel putem înţelege obsesia
fiului risipitor şi a fratelui său, care îi „bântuie” viaţa
lui Noica, anume, prin prisma lipsei (inconştiente sau intenţionate)
a personajului central din această „pildă” – tatăl care îl
primeşte înapoi pe fiul său rătăcitor şi îl împacă pe
fratele lui (vezi Luca 15, 1-32).
Urme
de conflict cu tatăl său sesizăm în 1934 când el răbufneşte
împotriva planurilor tatălui de a-l însura cu cine voia el (o
anume Cesianu), Noica împotrivindu-se şi însurându-se
surprinzător cu Wendy Muston şi mutându-se în vila socrilor de la
Sinaia9.
Suprapunerea
dintre Şcoala ce transmite „stări de spirit” şi „tatăl”
ce îşi primeşte cu braţele deschise fiul risipitor şi îi împacă
fratele ne este sugerată chiar de Noica: „Revăd
tot Jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două
mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu
sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi
Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce
vin, cu fiii ce pleacă în lume ...”10
Noi
trebuie doar să subliniem faptul că în pildă împăcarea fratelui
nu era cu lumea prin şcoală, ci prin familie cu tatăl.
Dar
să revenim de la problemele de familie/ şcoală la cele ale
filosofiei.
În
data de 10 oct. 1977 Noica îi spunea lui Liiceanu: „În
secolul nostru nici un om de ştiinţă nu a dat filozofie mare ...
Pentru că filozofia înseamnă mania, nebunie, ori nici un om de
ştiinţă nu poate avea mania.”11
Iar în
28 dec. 1978 Noica afirma că: „La
30 de ani trebuie să fii mai huligan în cultură.”12
Din
combinarea nebuniei cu huliganismul cultural cu siguranţă că nu
poate ieşi decât un cocteil exploziv şi imprevizibil. Noica mai
adăugă la formula aceasta şi puţin fanatism naţionalist şi
legionar (manifestat în reviste precum Adsum
şi Buna Vestire),
condimentat cu dorinţa de a face „experienţe pe oameni”13
şi rezultatul este că face o greşeală „filosofică” pe care o
va regreta oarecum mai târziu.
El pare însă să
aibă o explicaţie pentru uşoarele sale „derapaje” politice şi
filosofice:
„Poate
că am avut mereu o „concentrare prostească” precum a ciobanului
care păştea oile cu spatele la o şură în flăcări şi care,
întrebat cum de nu văzuse şura arzând, răspunse că el se uita
la oi.”14
O posibilă
impresie pe care o poate avea cineva atunci când citeşte despre
isprăvile „şcolii de la Păltiniş” în Jurnalul lui Liiceanu e
că, de multe ori, participanţii se dedau la discuţii culturale
despre cărţi („oi”) şi autori („ciobani”) într-o jovială
ignorare a realităţilor social politice şi economice care „ardeau”
în acele momente „şura”.
Ce poate frapa este
şi lipsa preocupării faţă de vreo idee anume (care să fie
tratată şi discutată direct, indiferent de vreo referinţă mai
mult sau mai puţin contingentă la „oi” şi „ciobani”), o
idee care să fie abordată, studiată şi analizată în profunzime
pe cât mai multe din nivelele existenţei (de la percepţie, la
emoţie, la raţiune, la simţire, la trăire, la facere (creaţie),
la posibile aplicaţii „practice”) –
în maniera, de exemplu, a abordării socratice.
Pentru că, până
la urmă, a cugeta şi a discuta ideile fără implicarea la tot
pasul a „oilor” şi „ciobanilor” e metoda experimentată
mereu de marii filosofi care se văd nevoiţi să ia totul de la
capăt şi să aprofundeze doar prin ei o idee sau alta.
Doar astfel
filosoful poate ajunge să vadă (eventual) în el (în spatele
„oilor” şi „ciobanilor” care îi distrag atenţia) „focul
care arde”, care distruge vechea sa „şură” pentru a putea
apoi să-şi construiască o alta mai durabilă şi mai înălţătoare
„spiritual”.
Dar la ce să ne
aşteptăm de la un filosof „aprig” precum e Noica: una zice şi
alta face. Le spune astfel contemporanilor săi în Mathesis
(publicată în 1934) să se lepede de istorie şi să doarmă, să
practice „somnul general, somnul care omite tot”, să se oprească
din orice mişcare15
şi el ce face? – se aruncă în istorie, în mişcare, în
participarea la o mişcare politică suficient de „controversată”
încât mulţi dintre cei care au avut legătură cu ea să nu mai
dorească ulterior „să vorbească” despre acest episod din viaţa
lor.
Dar
de la un om care „nu se iubeşte” nu ne putem aştepta decât la
astfel de contradicţii „unilaterale” sau „bilaterale”: „Eu
nu mă iubesc” mi-a mărturisit [Noica] odată. „Am descoperit
într-o zi că cineva mi-e antipatic: semăna cu mine ...”16
Să
vină lipsa aceasta de iubire de la „eşecul” pe care şi-l
constată singur în ale filosofării? – „Cu
cărţile mele n-am obţinut decât o simplă înlănţuire, un
syn-logismos. Poate că tu vei obţine conceptul.”17
„Tot
aştept să mă viziteze Ideea şi văzând că am trecut de 70 de
ani şi tot nu o am îmi spun ca în vorba lui Creangă: se vede că
a şi venit, devreme ce nu a mai venit.”18
Sau
să aibă rădăcini mai adânci? Pentru că totuşi climatul
totalitar, securistic, generator de frică şi neîncredere în
oameni îşi pune amprenta „depresivă” asupra oricui – mai
ales asupra cuiva care trăieşte 6 ani de puşcărie pentru
„reeducare ideologică” „întru” filosofia Marxistă.
În
data de 19 ian. 1981 Noica
se confesează lui Liiceanu: „...
speram că după terminarea Tratatului să-l oblig pe un Carnap să
spună: „Nu am ce face; metafizica are sens”. Or, nu cred că am
reuşit acest lucru.19”
Şi
mai încolo Noica îşi deplânge lipsurile: „...
tocmai aici e drama mea: că nu am obţinut şi exactitatea. De asta
nu mă poate lua Carnap în serios: pentru că am adevăruri fără
exactitate.”20 şi
îşi constată platitudinile: „...
orice filosofie mare sfârşeşte într-o platitudine.[...]
M-am întrebat cu ce platitudine
sfârşesc eu. Şi sfârşesc cu o platitudine teribilă. La capătul
Ontologiei vorbesc despre „trup-suflet-spirit””.21
Trăind
alături de Noica în exilul său forţat de la Câmpulung, Alexandru
Paleologu conturează un portret destul de „interesant” pentru
prietenul său Dinu: „Spiritul său e unul de provocare,
de punere sub semnul întrebării; firea lui nu e polemică, dar e
una eristică, te constrânge la replică, te obliga să te aperi,
mai mult – să-l ataci ... A-l aproba, a te lăsa numaidecât
convins este a nu juca jocul, a-i denega seducţia şi deci a comite
o nedreptate.”22
Referitor
la pornirile „unilaterale” ale lui Noica, Paleologu se exprimă
tranşant şi fără ezitare: „Dialectica contradicţiei
unilaterale (sau a părtinirii, s-ar putea tot atât de bine zice)
revine pur şi simplu la a dispreţui o bună jumătate din lume şi
cel puţin tot cam atâta cultură.”23
„O dialectică
a amputării, aceasta e în ultimă instanţă contradicţia
unilaterală, aşa cum funcţionează ea în aplicaţiile lui
Constantin Noica.”24
În
viziunea lui A. Paleologu filosofia lui Noica este astfel „o
cam nefilosofică grabă şi un abuz de „apriorism””
care vine din a „percepe lucrurile decât parţial,
excedat şi agasat”25
şi duce la faptul că: „...
la Noica speculaţia dialectică şi voinţa de sistem reprezintă o
nevoie vitală, aceea de a-şi construi un echilibru compensatoriu
faţă de nişte idiosincrazii ireductibile. Filosofia lui Noica e o
replică dată propriei sale carenţe aperceptive în faţa
naturii.”26
Convins
(mai mult în glumă) că „Noica mai mult interpretează
decât înţelege”, Paleologu
ne spune că „arguţiile lui Noica împotriva
„vizualului”” nu sunt „decât efectul unei infirmităţi
congenitale, transformată compensatoriu într-un fel de alibi
filosofic”.27
Dar să vedem acum
ce crede despre „pusnicul laic” de la Păltiniş discipolul său
Liiceanu. Astfel în 10 dec. 1980 el nota în jurnalul său o
observaţie interesantă:
„Există
oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricând ceva plin
de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei
pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi până la refuz, dar
totul în acest caz, nu este decât jerba unei minţi rutinate
cultural, care nu a ajuns să aibă un punct
de vedere asupra lumii şi
să-l desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui
detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gândirea
speculativă şi „simpla” cultură de rasă a oricărui
intelectual rafinat.”28
Era
oare un apropo la adresa lui Noica? Nu ştim... poate ne va spune
odată...
Dar următoarele ni
le spune clar: „La Noica, e tot mai mult vorba de o
intransigenţă prin blocaj în propriul gând. Ce se întâmplă
aici cu faimoasa „închidere care se deschide”?”29
Păi să
vedem! Poate ne lămureşte chiar el: „Numim atunci fiinţă
principiul lăuntric al oricărui lucru care-l face să se deschidă
şi să rămână, chiar împlinit şi pus în rost după felul lui,
în mai departe deschidere.”30
Interesantă
definiţie. Potrivit ei să fie atunci, oare, o „ţeavă de apă”,
respectiv o „ţeavă de scurgere” (de exemplu, de la chiuvetă) o
fiinţă cu „drepturi depline”, mai precis, ţeava de apă care
alimentează şi cea de scurgere să constituie împreună un sistem
„ontologic” ce reprezintă „fiinţa chiuvetei”?
Sau să fie, de
exemplu, gurile unei peşteri (de intrare, respectiv de ieşire)
„fiinţa peşterii”? Şi oare după această definiţie îi putem
găsi şi omului o „fiinţă” proprie? Pentru că, la prima
vedere, se pare că nu am putea face acest lucru, chiar dacă şi el
„mai deschide gura” din când în când – şi nu o putem face,
fiindcă, chiar dacă o deschide, el nu stă tot timpul cu „gura
căscată” „în mai departe deschidere”.
Totuşi, dacă îl
privim pe om mai bine, s-ar putea să aibă noroc cu „nasul său”
– cu acest principiu „lăuntric” al său care îl face să „se
deschidă” şi să rămână pe mai departe deschis! Putem
concluziona atunci că, după definiţia dată de Noica, fiinţa
omului este nasul său?
Se pare că nu!
Deoarece deschiderea cu pricina trebuie să fie mai întâi (înainte
de a se deschide) o închidere: „Fiinţa se anunţă în lucruri
ca o închidere ce se deschide.”31
Atunci fiinţa
căutată a omului o fi principiul lăuntric care îl face să-şi
închidă, respectiv să-şi deschidă cele mai mari
închideri-deschideri ale sale: gura şi anusul! Ambele par a avea
„proprietăţile” căutate de Noica pentru Fiinţă: „...
făcând atunci să apară ceva nou, o deschidere ce se menţine; vom
spune o promisiune de fiinţă ca o închidere ce se deschide.”32
Totuşi
se pare că ne înşelăm, deoarece, ne „lămureşte” autorul,
„Nu este nici o clipă vorba de o închidere şi o
deschidere. Atunci s-ar putea lesne înţelege greşit că totul este
în fond un fel de închidere şi de deschidere, ceea ce n-ar spune
nimic: închiderea ar fi intrarea într-un orizont, deschiderea
ieşirea din el; închiderea asimilarea, deschiderea eliminarea; la
om, închidere intrarea în locuinţă, deschidere ieşirea din ea.
Dar nu relaţia dintre închidere şi deschidere este acum în joc,
ci unitatea lor: tocmai închiderea este cea care se deschide, ca
închidere şi rămânând închidere.”33
Acum parcă începem
să înţelegem ceva: e vorba de o închidere care se deschide, ca
închidere (că doar nu se putea deschide ca deschidere!) ce este şi
rămâne închidere (în timp ce se deschide şi după aceea!!??).
Hm... – interesant – ce să fie oare? E bună ghicitoarea! Dar
parcă totuşi Noica ne-a oferit mai sus soluţia înaintea
„ghicitorii”... Ne-a ţinut în suspans până acum: mai întâi
ne-a făcut să credem că închiderea-deschidere cu pricina la om
era nasul, apoi gura, apoi anusul şi uite că de fapt era ... uşa
de la casă (locuinţă)!
„Când omul
primitiv şi-a făcut o locuinţă, el n-a mai „ieşit” din ea.”34
Corect – aici are
dreptate: găsim şi acum oase de ale acestui om prin peşterile prin
care a intrat şi nu a mai ieşit, în acele peşteri pe care el şi
le-a făcut „locuinţă de veci”.
Însă mai departe
nu putem fi de acord cu ce se spune: „... dar cu locuinţă cu
tot şi prin ea el s-a deschis către aşezări săteşti, către
aşezări orăşeneşti, şi astfel către fiinţa istoriei.”35
De ce? Pentru că
nu vedem (logic vorbind) cum a mai putut să se deschidă, acest om
primitiv, spre aşezări săteşti, dacă el nu a mai ieşit din
peştera sau coliba lui odată ce a intrat în ea! Şi apoi a spune
că înainte de a-şi face colibă omul nu avea „fiinţă istorică”
e cam mult spus – cum altfel explicăm atunci (în lipsa unei
istorii oarecare) apariţia bruscă la om a unor apucături de
constructor de colibe şi de sate?
Cât despre faptul
că „popoarele deschise, nomade, nu au istorie şi nu fac
state”36
e destul să ne gândim, de exemplu, la mongolii lui Ginghis Han
şi apoi să mai reflectăm la istoria pe care o au popoarele nomade
– şi la statele pe care ele le pot face (în fond toate popoarele
la originile lor au fost nomade!)
Are poate ceva
Noica cu „nomazii”! Şi în plus nu ştim ce are Noica cu
maşinile?! Probabil că nu-i plăceau prea mult, din moment ce le
refuză chiar dreptul la fiinţă (după ce anterior l-a acordat
tuturor lucrurilor „dotate” cu „închideri-deschideri”), ba,
mai mult, le face chiar anti-fiinţe (oare după modelul
„anti-cristului”?):
„Cât despre
situaţia inversă, o deschidere ce se închide (ca maşina), ea ar
putea fi privită pe drept ca anti-fiinţă. Într-adevăr, într-o
maşină se închide o energie, care era pură deschidere în natură;
se închide un mecanism şi se obţine un rezultat în care maşina
se îngroapă ...”37.
Nu putem fi de
acord cu acest anti-maşinism „ontologic” afirmat de Noica,
fiindcă dacă ar fi privit şi el o maşină mai bine (şi nu în
grabă), ar fi văzut că totuşi ea este pe placul inimii sale –
anume o „închidere ce se deschide” – dar bineînţeles doar
celui care îi deţine „cheile de la portieră, respectiv de
contact” – şi nu oricui, pentru că maşina nu e o anti-fiinţă
„rea şi nemiloasă”, ci doar o fiinţă mai „mofturoasă”
puţin...
Apoi, în logica în
care omul „intră în casă şi se trezeşte la oraş” la fel de
bine el poate intra (cu „chei potrivite”) în maşină şi să se
trezească (uimit) în vreo navă spaţială de gen „oraş cosmic”
situată undeva pe orbita pământului.
În logica aceasta
a „teleportării ontologice”, omul trebuie să aibă, prin
urmare, mereu grijă pe unde intră, că cine ştie pe unde se
trezeşte apoi, cine ştie spre ce se mai deschide odată închis (cu
voia sau fără voia lui) pe unde intră...
De exemplu, se
trezeşte că intră în „întru” şi ajunge la toate celelalte
prepoziţii ale limbii române38.
Şi la fel de bine ar putea să intre în „între” sau „înspre”,
sau „prin” etc. şi tot acolo să ajungă (cu puţină
„imaginaţie ontologică”).
Andrei
Pleşu într-o înregistrare audio intitulată „Constantin Noica
între filosofie şi înţelepciune” îi face acestuia o scurtă şi
destul de pătrunzătoare descriere. Am reţinut din ea câteva
fragmente (destul de sugestive pentru „închiderile” şi
„deschiderile” agreate de filosoful de la Păltiniş):
„Capacitatea de a delira
inteligent în jurul accidentalului, de a constrânge detaliul
imediat la coregrafia reflexivităţii poate irita uneori prin abuzul
ei metafizic sau prin inadecvarea inevitabilă în care alunecă de
obicei spiritul ori de câte ori vrea să zburde prin pieţe. Dar
ceea ce rămâne până la urmă e bucuria de a gândi, farmecul
originar al ideii, jucându-se într-o eternă pubertate cu
fragmentele lumii.”39
Reţinem din ea
câteva cuvinte cheie la care subscriem în aprecierea lui Noica:
delir inteligent, abuz metafizic şi joacă pubertară cu fragmentele
respective.
Apoi
Pleşu ne mai spune (prin viu grai) ceva interesant: „Marile
eşecuri ale filosofiei rezultă uneori din proasta ei dispunere în
câmpul lumii. În acest sens putem spune că filosofia proastă e
filosofia a cărei sursă e proasta dispoziţie.”40
Şi urmează o
apreciere exact pe dos decât cea a lui Alexandru Paleologu (cum că
„Noica are aerul de a stabili o solidaritate între filosofic şi
tragic, solidaritate pe care nimic nu o confirmă”41
):
„Buna
dispoziţie” ... „face ca filosofia lui Noica să fie cu totul
lipsită de dimensiunea tragicului”42
şi,
prin urmare, „Ea se constituie
sub semnul unui optimism uşor exasperant.”43
Dacă
ar fi să facem şi noi o apreciere vizavi de dimensiunea tragic
ne-tragică a filosofie lui Noica, am putea să spunem că viziunea
aceasta depinde, de multe ori, de „proasta”, respectiv „buna”
dispoziţie în care suntem sau ne lăsăm duşi de lectura unor
scrieri de ale lui.
Dacă
intrăm în jocul „dialectic” al lui Noica şi îi continuăm
argumentele şi „formulele filosofice” în alte forme ce tind
spre o minimă „înţelegere” a lor, ajungem destul de repede la
„bună dispoziţie”. Pentru că, de multe ori, argumentele lui
ontologice sunt la fel de „sugestive” şi de „ridicole” pe
cât e „omul moral al lui Kant” în viziunea lui Noica44.
Dar
să dezvoltăm puţin ideea: iată, de exemplu, cazul „broaştelor
din umorul britanic”: „Căci
o casă este într-adevăr confecţionată, fabricată, înălţată
din cărămizi, dar cărămizile sunt efectiv „făcute” din casă,
respectiv din ideea de casă, care stă la temeiul lor. Şi la fel
mai pe drept s-ar spune că făina este făcută din pâine, din
ideea de pâine, în timp ce pâinea este doar coaptă din făină.45”
„Unor
asemenea gânditori, care nu văd decât casele şi pentru care
casele sunt făcute din cărămizi, le-ar prinde bine să treacă pe
la şcoala broaştelor, din umorul britanic, unde se învaţă că şi
cărămizile sunt făcute din case.”46
Mai
întâi ne permitem să ne bucurăm că la această şcoală a
broaştelor se învaţă totuşi ceva („constructiv”) şi nu se
transmit doar „stări de spirit”, dar apoi trebuie să constatăm
că din păcate acolo nu se predă filosofia lui Platon, că poate
astfel ar fi aflat şi broaştele că stimabila casă e „făcută”
din ideea de casă şi cărămida din ideea de cărămidă... şi
astfel nu ar mai fi făcut confuziile inutile amintite de Noica.
Prin urmare, îmi
permit eu acum să le explic câte ceva broaştelor cu pricina: anume
că făina sau cărămida sunt „făcute” din ideea de făină,
respectiv de cărămidă. Şi e evident acest lucru, deoarece
cărămizile nu sunt făcute (doar) în vederea casei – din ele se
poate face şi o fabrică, şi un gard, şi o cetate, şi un cuptor,
şi un bazin cu apă etc. Şi la fel e şi cu făina – din care nu
se face doar pâine, ci şi cozonac, şi biscuiţi, şi prăjituri,
şi plăcinte ş.a.m.d.
Şi apoi dacă ar
fi să ducem acest argument „broscăresc” mai departe, putem
spune că pâinea este făcută în vederea mâncării ei, respectiv
a omului (sau a câinelui) care o mănâncă pentru a-şi susţine
viaţa – şi astfel că, în „logica broaştelor” (sau, mă
rog, a „Hermes-ului” lor), făina nu e făcută din ideea de
pâine, ci din ideea de viaţă.
De fapt în această
logică (a „delirului hermetic”) putem argumenta şi demonstra
orice legătură ne trece prin cap. Aşadar, nu ştiu zău la ce
le-ar folosi oamenilor această „logică a broaştelor” (în
afară bineînţeles de a face „poezie” „simplă” sau
„filosofică” – demers pe care îl încurajăm, atâta timp cât
nu se pretinde a fi mai mult decât este) – că „broaştelor”
din umorul britanic, respectiv românesc, îmi pot închipui la ce
le-ar putea folosi: ele chiar îşi pot face casă într-o cărămidă
găurită (omul în schimb nu poate)!
Ne
spune dar Noica: „Logica lui
Hermes pleacă de la îndurarea pentru cele neînsemnate şi
ridicarea lor posibilă la general.”
Şi
într-adevăr îi concedem aceasta, doar se vede clar că pleacă
(şi) de la îndurarea pentru „broaşte” fără minte şi
ridicarea problemelor pe care le au „broaştele” la rang de
reflecţie filosofică (omenească) fundamentală.
Dar Noica, în buna
lui dispoziţie (onto) logică, nu se „îndură” doar de broaşte,
ci se apleacă cu aceeaşi consideraţie şi spre câini, mai precis
spre lătratul lor:
„Am
putea spune atunci că lătratul câinelui este holomerul...”47
Şi
ne întrebăm noi: lătratul cărui câine? – oricărui câine? Sau
doar a câinelui lui Socrate? Că ştim că probabil câinele lui
Elpenor nu are nici o şansă – nu din cauza lui, ci din cauza
alăturării nefericite cu sărmanul său stăpân care, din păcate
pentru el, nu se califică în aceeaşi categorie cu „lătratul
câinelui”48.
(Oare pentru că nu ştie „să latre”?)
Bine, dar ce este
un „holomer” până la urmă?
Să
vedem ce ne spune Noica: – holomerul apare în cazul în care
partea „preia asupra ei
întregul, sau în care individualul exprimă generalul.”49
„Dacă
putem da nume acestui individual-general, vom alege unul, mai uşor
de alcătuit pe linia parte-tot; şi de vreme ce în greacă, tot sau
întreg este „holon” şi parte „meros”, să sugerăm ca nume
holo-mer.”50
Holomerul
este deci întreg-parte! Oare, cum ar veni, de exemplu:
plăcinto-făină, caso-cărămidă, cireado-vacă, turmo-capră,
haită-câine, omul-celulă, statul-Vasile, oceanul-picătură,
universul-planetă sau, de ce nu, cosmosul-păduche?
Nu ştim. Dar poate
ne lămureşte Noica. El ne spune că nu orice parte „preia asupra
ei întregul”, ci doar unele – astfel, după el, Socrate este şi
Elpenor nu este! (Adică, cum ar veni, nu toţi oamenii sunt
„holomeri”! Ci doar unii... Bine, fie cum zice el, dar e
consistent?
Nu
– din Jurnalul lui Liiceanu aflăm că în data memorabilă de 9
mai 1981 Noica a ridicat omul la rangul de holomer: „
... omul este un „holomer”: e partea care poartă în ea
întregul, fără să-l confişte, fără să-l deţină în
exclusivitate.”51
Considerăm
că definiţiile holomerului date de Noica sunt suficient de largi
pentru a putea introduce sub umbrela lor cam orice există – doar
orice individual exprimă (într-o măsură sau alta, sub un aspect
sau altul) generalul („fără
să-l confişte”
şi „fără să-l deţină în
exclusivitate”)!
De exemplu, din
perspectiva „cosmosului-păduche” amintit mai sus, oricât s-ar
chinui unii să arate că un anumit „păduche” (de exemplu, unul
numit „Socrate”) e „mai valabil holomeric” decât un alt
„păduche” (să zicem numit „Elpenor”) – ei nu pot convinge
pe nimeni: nu e mai multă „păducheală” sau „cosmos” în
„păduchele Socrate” decât în „păduchele Elpenor”
indiferent de ce cred „broaştele din umorul britanic”.
La scara
infinitului (specifică Cosmosului) „păduchele” (oricare ar fi
el) nu poate fi văzut decât ca fiind ceea ce este: un simplu
„păduche”!
Dar
să trecem de la broaşte şi câini la cai şi frunze: „Dar
nimeni nu afirmă [ne
spune Noica]
despre un cal, despre o frunză sau
despre un astru că sunt „muritori”. Nu tot ce moare (statistic)
este şi muritor (logic).”
E clar că Noica e
pus bine pe bună dispoziţie! Dar şi noi suntem! Şi atunci vom
zice: „Poftim? Cum ar veni, caii sunt nemuritori (logic), chiar
dacă sunt muritori (statistic)? Au reuşit oare caii să facă ce nu
a putut face Elpenor? Sau, mai bine zis: are Socrate aceeaşi
condiţie cu caii săi din grajd?”
Nu
ne-am lămurit, dar poate ne ajută din nou Noica: „”Calul
aleargă” nu este o propoziţie logică, „Elpenor e muritor” nu
este una, în schimb „Socrate este muritor” este sau se va dovedi
o propoziţie logică.”52
Pare ceva mai logic
ce ne spune Noica acum – adică nu e logic ca domnul cal să alerge
şi e ilogic ca Elpenor să fie muritor – prin urmare, putem
concluziona că e logic ca domnul cal să stea (pe loc) sau în cel
mai bun caz să meargă la pas şi că e logic ca Elpenor să fie de
fapt un nemuritor!?
Poate
că ne mai dă totuşi Noica un exemplu şi ne scoate din „confuzie”
– iată dar cum traduce el „filosofico-logico-hermesian”
formula „te du dracului”: „Tu
fiinţă individuală, predă-te acum acelei ordini generale, unde
ştiu eu bine ce determinaţii te aşteaptă. Expresia invocată este
perfect saturată logic şi de aceea, în nedemnitatea filosofiei ei
practice, posedă o demnitate teoretică.”53
Cu alte cuvinte
Noica ne explică că dracul ţine de o ordine generală căreia
cineva i se poate preda (altfel nu ar avea sens îndemnul predării),
pentru că ştie că îl aşteaptă acolo („la dracu”) nişte
determinaţii (probabil „drăceşti”)! Într-adevăr seamănă
(teoretic) cu o expresie perfect saturată logic (cu logica
„dracului”?).
Ne putem întreba
acum câtă „demnitate teoretică” ar fi găsit Noica în
expresia: „Să te ia dracu!” Cu „du-te la dracu” (fă şi tu
o „călătorie în infern”) ne-a lămurit.
Stăm
însă acum şi ne întrebăm – dacă astfel de expresii sunt
considerate sugestive pentru „holomerii” săi, alături de
„lătratul câinelui” şi de „moartea lui Socrate” (şi să
nu uităm „şenila tancului54”,
călcând prin ruine peste cranii de soldaţi) ne gândim că poate
era mai bine să-i zică logicii sale „logica lui Hades” (că
doar are toate ingredientele necesare – şi pe „Dracu/ Hades”,
şi „moartea”, şi „unealta aducătoare de moarte”, şi, mai
ales, îl are şi pe câinele „Cerber” cu „lătratul lui
holomeric”).
Ca
şi o concluzie constatăm, prin urmare, alături de Ion Dur, că
pentru Noica: „Modul de gândire
antitetic, împingerea antitezei spre paradox, va fi de altminteri,
începând cu discursul poetic şi publicistic al anilor 28 – 29, o
constantă”55.
„Noica
nu a făcut niciodată „ştiinţă” (filosofia lui e mai toată
„eseistică”), nici măcar atunci când a scris un „tratat”
asupra fiinţei ...”56
În
aceeaşi direcţie ne trimit şi aprecierile lui I. Ianoşi care îl
consideră pe Noica ca fiind un „antimodern
şi un antioccidental”57,
„un „mitosof” îndrăgostit
de fulguraţiile magice”58
care îşi asumă „transferul
religiozităţii în filosofie”,
având o gândire laică „întemeiată
[însă] pe credinţă”59
suspectă de „cufundare în
iraţional”
şi „experienţă mistică”
(în special în „ultimele două părţi ale Tratatului”)60
.
Trebuie să amintim
pentru întregirea unui posibil tablou asupra recepţionării lui C.
Noica şi următoarea remarcă a lui A. Surdu:
„Curios, şi
aici, ne pare faptul că Noica ne recomandă, în realitate o singură
soluţie, aceea a identificării, reunirii sau „amestecului de
limbă”.
Dar,
dacă reunim spiritul cu fiinţa, dacă transcendentul şi
transcendentalul coincid, dacă posibilul se identifică cu realul,
dacă individualul este universal şi istoria istoricitate, cum ne
sugerează autorul, nu vom legifera oare raţiunea lui Babel? Haosul
şi indistincţia?”61
Dar să
concluzionăm şi noi acum: „poezia” şi „proza” filosofică
păcătuiesc e drept prin „exces”, dar au o „coerenţă” a
lor, doar de ele ştiută, care atrage „holomeric” spre „amestec
de limbă” şi care este predestinată cultural polisemiei
„expresioniste” – dar prin aceasta ele comunică dincolo de
cuvinte sensuri ale inimii, ale intuiţiei, ale trăirii „întru”
„dincolo de”...
Şi dacă
implicându-ne şi noi în acest proces al „excesului” de
metafore, nu uităm să ne „bine dispunem” (în interiorul sau în
afara „bunului simţ”), atunci cu siguranţă filosofia (lui
Noica sau a altcuiva) îşi va fi atins măcar parţial menirea.
1Noica
povesteşte că cel puţin pe perioada şederii sale la Câmpulung a
trăit „cinci ani de delir cultural” – conform Gabriel
Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991 (ebook postat pe scribd.com), p. 63. Apoi, în
noiembrie 1978, Noica îi mărturiseşte lui Liiceanu că „a
ajuns la o formă de „delir” eliberat de orice cenzură de
autoritate” – mărturie reprodusă tot în Jurnalul
pomenit la p. 26.
2Constantin
Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990,
pp. 44 – 45.
3Ideea
filosofiei ca exces e reluată de Constantin Noica şi în Pagini
despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991,
p. 80, infra: „... practic, orice filosofie e un exces. Grecii
nu s-au sfiit să meargă până la capăt, până la exces.
Idealismul german a făcut la fel.”.
4A
se vedea în acest sens cap. VII „Când începe cultura europeană”
din cartea Modelul cultural european, autor Constantin Noica,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 64 – 72.
5Constantin
Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990,
p. 40, supra.
6Ibidem,
p. 28, supra.
7Ibidem,
p. 9, medio.
8Conform
Sorin Lavric, Viaţa lui Noica, ebook, Editura Equivalences
Arguments, Bucureşti, 2003, p. 20.
9Ibidem,
p. 13.
10Constantin
Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990,
p. 124, medio.
11Gabriel
Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura
Humanitas, Bucureşti (ebook postat pe scribd.com), 1991, p. 21.
12
Ibidem, p. 37.
13
“Respectăm prea mult omul, facem prea puţine experienţe cu
el şi de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atâtea
secole. Gândiţi-vă că, între timp, s-au realizat câteva rase
noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atât de inatacabilă?”
– conform Constantin Noica,
Mathesis sau bucuriile simple, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 84, infra.
14Gabriel
Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura
Humanitas, Bucureşti (ebook postat pe scribd.com), 1991, p. 26.
15Conform
Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 44.
16Gabriel
Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura
Humanitas, Bucureşti (ebook postat pe scribd.com), 1991, p. 118.
17Ibidem,
p. 118.
18Ibidem,
p. 51.
19Ibidem,
p. 88.
20Ibidem,
p. 96.
21 Ibidem,
pp. 63-64.
22Alexandru
Paleologu, Amicus Plato … sau “Despărţirea de Noica”,
Editura LiterNet, 2003, ebook postat pe editura.liternet.ro, p. 7.
23Ibidem,
p. 113.
24Ibidem,
p. 31.
25
Ibidem, p. 21.
26
Ibidem,
p. 55.
27
Ibidem,
p. 14.
28Gabriel
Liiceanu, Jurnalul de la
Păltiniş,
Editura Humanitas, Bucureşti (ebook postat pe scribd.com), 1991, p.
85.
29
Ibidem,
p. 76.
30
Constantin Noica, Devenirea
întru fiinţă, Editura Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 191.
31
Constantin Noica, Devenirea
întru fiinţă, Editura Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 195.
32
Ibidem, p. 196.
33
Ibidem, p.
197.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Conform Constantin Noica, Devenirea
întru fiinţă, Editura Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 203.
39Andrei
Pleşu, Constantin Noica între
filosofie şi înţelepciune,
înregistrare audio, postată pe youtube.com, minutul 5.
40Ibidem,
minutul 7.
41Alexandru
Paleologu, Amicus Plato … sau “Despărţirea de Noica”,
Editura LiterNet, 2003, ebook postat pe editura.liternet.ro, p. 14.
42Andrei
Pleşu, Constantin Noica între
filosofie şi înţelepciune,
înregistrare audio, postată pe youtube.com, minutul 9.
43Ibidem.
44Conform
Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 26 – 28.
45Constantin
Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986, p. 56.
46Ibidem.
47Ibidem,
p. 66, supra.
48“Socrate
este un holomer, Elpenor nu este.” – conform Constantin
Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986, p. 31.
49Constantin
Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986, p. 30.
50Ibidem,
p. 31.
51Gabriel
Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991 (ebook postat pe scribd.com), p.
109.
52Constantin
Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986, p. 46.
53Ibidem,
p. 68.
54“Şenila
[tancului] exprimă,
ca realizare omenească, tot ce poate fi mai filosofic în sânul
realităţii şi ea poate fi socotită invenţia cea mai uimitoare,
întrecând cu mult, ca semnificaţie speculativă, invenţia
avionului, a rachetei, a radar-ului sau a acelei maşinuţe de
calculat ...” –
conform Constantin Noica, Scrisori
despre logica lui Hermes, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 71, infra.
55Ion
Dur, De la Eminescu la Cioran, Editura Scrisul românesc,
Craiova, 1996, p. 157.
56Ion
Dur, Noica între dandysm şi mitul
şcolii, Editura Eminescu, 1994, p.
17, medio.
57Ion
Ianoşi, O istorie a filosofiei
româneşti, Editura Biblioteca
Apostrof, Cluj-Napoca, 1996, p. 307.
58Ibidem,
p. 300.
59Ibidem,
p. 359 şi p. 336.
60Ibidem,
p. 335.
61Alexandru
Surdu, Vocaţii filosofice româneşti,
Editura Ardealul, Târgu Mureş, ed. a II-a, 2003, p. 89.
Articol extras din
cartea
Excesul, basmologia
şi X-urile absolute,
autor Radu Lucian
Alexandru:
