Introducere - Fericirea suferinta placerea si indiferenta
30.04.2014 by Radu Lucian Alexandru
Fericirea, suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa”
Introducere
În această
lucrare sunt prezentate şi analizate critic diferite aspecte
importante ale unor concepţii etice antice, anume cele specifice lui
Aristotel, buddhismului, lui Epicur şi stoicismului. Aceste
concepţii sunt abordate din perspectiva a patru repere majore ale
moralei (antice): fericirea, suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa”
– fiecare dintre ele având o importanţă mai mare sau mai mică
în cadrul celor patru viziuni etice, alături de alte aspecte ale
moralei cum sunt cele de „bine” şi „rău”, „virtute” şi
„viciu”, „folos” şi „armonie” etc.
Nu am avut în
vedere, în mod direct, realizarea unei „prezentări de manual”
(a vieţii autorului, a operei în ansamblu, a viziunii lui
morale...), ci am urmărit mai mult o abordare critică a textelor
etice supuse analizei. Această critică a presupus însă, în mod
evident, şi o prezentare prealabilă cât mai corectă şi mai
fidelă a poziţiei criticate – prezentare pe care am preferat să
o realizez, de obicei, prin alegerea unor citate din operele
autorilor vizaţi sau/ şi a unor citate din alţi autori care le-au
prezentat/ analizat primilor doctrina şi, mai rar, prin prezentarea
„rezumată” a acestei poziţii. De asemenea, anumite aspecte
biografice au fost menţionate, atunci când ele s-au dovedit a avea
o oarecare relevanţă pentru (şi în legătură cu) ideile
susţinute de un autor sau altul.
O astfel de
„prezentare de manual” a fost făcută, cu mai mult sau mai puţin
succes, de foarte mulţi autori până în prezent – însă
„aspectul critic” pe care îl putem găsi în aceste „prezentări”
a fost şi este, de cele mai multe ori, superficial şi grăbit...
sau chiar este evitat, aproape în întregime, cu o maximă
„delicateţe”... De multe ori însă, „munca de cercetare”
este mult mai potrivită „criticii” decât „reproducerii”
(didactice) a spuselor unui autor sau altuia. Progresul (atât cât
este posibil în filosofie) se face, la fel ca în ştiinţă, mai
ales prin corectarea erorilor şi nu prin re-prezentarea lor relativ
necritică...
(Bergson: „Pentru
a repeta, pentru a imita, pentru a te încrede, este suficient să te
laşi în voia lucrurilor; căci doar critica necesită efort.”1)
(Teodor Vidam:
„Simularea, imitaţia, mimetismul, ajută la conservare, la
imaginea a ceea ce vrea să pară cineva, dar nu la o înfăptuire de
ordin creativ.”2)
Dată fiind
întinderea subiectelor abordate, am insistat mai mult pe o
bibliografie „primară” decât pe una „secundară”... De
altfel, o parcurgere „completă” a unei bibliografii legate de
etica lui Aristotel, Buddha, a lui Epicur sau a stoicilor ar fi
destul de dificil de realizat, într-un timp rezonabil, dată fiind
mărimea considerabilă a acesteia...
Acestea fiind
spuse, se prea poate ca anumite critici făcute acestor autori să
semene cu critici formulate şi de alţii (lucru uneori subliniat
prin citate elocvente – anume, atunci când ele mi-au fost
cunoscute) şi este posibil şi ca anumite critici să fie chiar
originale, aducând un plus de lumină în înlăturarea greşelilor
de percepţie şi raţionament specifice anticilor luaţi în
considerare.
Sunt prezentate, pe
cât e cu putinţă, „vorbele autorului” sub forma unor citate
şi, foarte rar, a unor reformulări, din grija de a nu i le
„denatura” în cursul demersului critic şi pentru a crea astfel
posibilitatea unei „analize pe text” cât mai exacte şi mai
detaliate.
O parcurgere a
citatelor selectate, în cele mai multe cazuri, îl poate familiariza
relativ bine pe cititor cu poziţia autorului studiat, atât din
prisma propriei sale opere, cât şi din prisma altor cercetători ai
operei sale, care au prezentat în sinteză anumite aspecte ale
acesteia.
Am încercat deci,
pe cât posibil, să identific punctele principale ale unui „sistem
etic” şi să le analizez cât mai detaliat corespondenţa lor
posibilă cu realitatea evidenţei, posibilele contradicţii,
coerenţa internă, claritatea exprimării şi profunzimea expunerii.
Vechimea textelor
abordate şi, uneori, lipsa unor surse mai complete de documentare
asupra operei unor autori, precum şi problemele legate de traducere
pot ridica numeroase dificultăţi de înţelegere şi interpretare,
dar, în această lucrare, nu mi-am propus să aflu „ce a vrut să
spună autorul” atunci când nu e prea clar „ceea ce el a spus”,
ci doar să analizez critic textul lui (respectiv alte texte scrise
în relaţie cu acest text), în forma (sau formele) în care el a
ajuns să-mi fie cunoscut...
Şi de multe ori,
oricât de bine intenţionat aş fi fost, am putut constata, în
textele studiate, o mare doză de incoerenţă, neclaritate, utopie,
contradicţie, aberaţie şi superficialitate...
În ce priveşte
„stilul critic” abordat, am preferat o abordare vie, dinamică şi
„implicată” unei abordări seci şi uscate, concesive şi
nepăsătoare... fără însă a pierde din vedere o oarecare
detaşare şi obiectivitate mereu necesare unei analize „critice
constructive”...
(Ortega Y Gasset:
[…] „intenţia mea e să sugerez că starea de spirit în care
trebuie să se facă filosofie este libertatea minţii în care
obişnuim să ne jucăm şi nu patetismul neliniştit care ne
cuprinde când simţim că trăim profund.”3)
Printre scopurile
propuse în cercetarea temei abordate s-au aflat şi următoarele:
– identificarea
şi analiza critică a principalelor elemente constitutive ale
doctrinelor etice cercetate;
– evidenţierea
critică a viziunii pe care Aristotel a avut-o asupra fericirii,
Buddha şi buddhiştii asupra suferinţei, Epicur asupra plăcerii şi
stoicii asupra „indiferenţei” (faţă de cele considerate de ei
ca fiind „indiferente”);
– identificarea
unora din sursele de inspiraţie şi influenţă care au acţionat
asupra autorilor cercetaţi;
– evidenţierea
unor erori de judecată şi percepţie prezente în textele cercetate
şi corectarea lor; observarea unor incoerenţe şi denunţarea lor;
constatarea unor tratări superficiale şi înlăturarea lor printr-o
privire mai de profunzime a temelor considerate spre analiză.
Tema aleasă spre
cercetare, deşi se concentrează pe modul cum vedeau unii autori
antici „fericirea”, „suferinţa” sau „plăcerea”, este de
maximă actualitate, pentru că în domeniul moralei practice
fericirea şi suferinţa, respectiv plăcerea şi durerea constituie
unele din reperele cele mai demne de luat în considerare (alături
de altele precum funcţionalitatea, utilitatea, armonia,
corectitudinea, dreptatea, libertatea etc.) în aprecierea şi
diferenţierea „binelui” de „rău” şi a „virtuţilor” de
„vicii”...
Ea este de
actualitate şi pentru că o parte din confuziile, incoerenţele şi
„ezitările” filosofice legate de aceste noţiuni de bază ale
moralei mai sunt încă „propagate” în mediul filosofic, de prea
multe ori, fără o analiză critică adecvată, ducând astfel la
unele confuzii morale (prezente) inutile şi la întrebări etice
(prezente) care denotă doar o privire superficială acordată
fenomenului eticii şi moralei practice şi practicabile...
(Bergson: […] „nu
există moralitate completă fără de reflecţie, analiză, discuţii
cu ceilalţi şi cu tine însuţi.”4)
Interesul pentru
tema tratată în acestă lucrare este dat şi de faptul că am
publicat în 2005 cartea Sistemul psihic, republicată sub o
formă uşor modificată în 2009 cu titlul Etica Armoniei în
care este prezentată o privire destul de clară şi de coerentă
asupra rolului pe care „fericirea” şi „plăcerea”, respectiv
„durerea” („fizică”) şi „suferinţa” („psihică”)
îl joacă în semnalizarea unui proces de refacere/ restaurare a
unei funcţionari optime, respectiv în semnalizarea unor
disfuncţionalităţi prezente în funcţionarea psihică, corporală
şi socială a omului.
Multe din
observaţiile făcute în prezenta lucrare asupra acestor repere
majore ale moralei îşi găsesc o tratare mai largă în cartea
Etica Armoniei pe care cititorul interesat este invitat să o
lectureze pentru o mai bună lămurire asupra legăturilor evidente
pe care semnalele psihice specifice unor emoţii „negative”,
respectiv „pozitive”, observate ca reprezentând o stare de
suferinţă (agitaţie, nelinişte, stres, nefericire, tristeţe
etc.), respectiv de fericire (elan, entuziasm, veselie, mulţumire,
încântare etc.) o au cu anumite raţionamente „greşite”,
respectiv „corecte” şi cu acţiunile „rele”, respectiv
„bune” legate de ele...
În ştiinţă
pentru a arăta valoarea de adevăr a unei afirmaţii/ teorii cu
pretenţii de aplicabilitate universală (ca de exemplu: „toate
lebedele sunt albe” sau „orice virtute/ fericire/ plăcere/
utilitate/ datorie/ lege/ libertate e „bună” (întotdeauna şi
din orice punct de vedere)”) nu trebuie să căutăm să găsim şi
să confirmăm toate cazurile particulare cuprinse într-o afirmaţie
care generalizează, pentru că acest lucru este de cele mai multe
ori, dacă nu imposibil, cel puţin foarte greu de realizat datorită
consumului mare de timp şi de resurse pe care îl implică. Este
destul dacă prezentăm un număr suficient de cazuri, pe baza unor
eşantioane statistic reprezentative, care să ne confirme teoria şi
mai ales dacă nefiind dogmatici în legătură cu conţinutul ei,
suntem mereu dispuşi şi dornici să căutăm şi să găsim acele
cazuri care ar putea să infirme teoria propusă (sau să-i limiteze
aria de aplicabilitate/ cuprindere).
Adică, observarea
a zeci, sute şi chiar mii de cazuri particulare care confirmă o
teorie generală nu este suficientă pentru a ne convinge de adevărul
ei absolut (această observare ne poate arăta doar existenţa unui
adevăr relativ cu o mai mare sau mai mică probabilitate de
manifestare)... Dar este suficientă observarea unui singur caz, bine
documentat, care o infirmă, pentru a arăta că ea nu este adevărată
(e suficient să găsim o singură „lebădă neagră” pentru a
demonstra că propoziţia „toate lebedele sunt albe” este falsă,
respectiv să găsim o singură virtute/ fericire/ plăcere/
utilitate/ datorie/ lege/ libertate care e în mod evident „rea”
(la un moment dat, dintr-un punct sau altul de vedere) pentru a arăta
că afirmaţia „orice virtute/ fericire/ plăcere/ utilitate/
datorie/ lege/ libertate e „bună” (întotdeauna şi din orice
punct de vedere)” este falsă.)
Demersul esenţial
specific omului de ştiinţă sau filosofului nu este deci acela de a
căuta să se auto-înşele pe sine alegând din mulţimea „probelor”
care îi stau la dispoziţie doar pe acelea care confirmă teoria/
afirmaţia sa (sau a altuia) şi ignorându-le pe cele contrare
acesteia... El este dator să caute în mod sincer probe care să
infirme o teorie sau alta (adică să fie cât mai critic cu acea
teorie) şi dacă găseşte una singură, acea teorie generalizatoare
poate fi considerată ca fiind invalidată.
(Popper: [...]
„dacă nu suntem critici la adresa teoriilor vom găsi
întotdeauna ceea ce dorim: dacă vom căuta confirmări, le vom găsi
şi vom evita să vedem, iar atunci nu vom găsi orice ar putea dăuna
teoriei noastre favorite.”5)
Teoriile morale
antice (respectiv diferite aspecte ale lor) propuse de diferiţi
filosofi nu pot fi considerate ca fiind valide, dacă găsim şi un
singur caz care le infirmă în mod vădit. Afirmaţiile unora despre
virtute, plăcere, fericire, suferinţă etc. (de exemplu, cele care
văd în virtute doar o „medie/ mijloc”, cele care consideră
„suferinţa” ca find ceva de eliminat complet şi definitiv sub
orice formă a ei, cele care consideră „plăcerea” ca fiind
singurul criteriu posibil de orientare morală sau care consideră
„indiferenţa faţă de indiferente” ca fiind o specie
„virtuoasă” de comportament moral) pot fi arătate, în cele mai
multe cazuri, ca fiind false prin indicarea clară a unor cazuri
particulare care infirmă teoria lor generalizatoare.
Teoriile morale şi
afirmaţiile cu conţinut moral formulate de autorii trataţi în
această lucrare (Aristotel, Buddha şi buddhiştii, Epicur şi
stoicii) sunt deci prelucrate critic cu scopul de a li se identifica
valoarea de adevăr, de cele mai multe ori, subliniindu-li-se
neajunsurile şi neconcordanţele pe care acestea le au în raport cu
realitatea specifică evidenţei empirice şi raţionale (logice).
Doar acest examen
critic sever ne poate ajuta „să despărţim grâul de neghină”
şi să facem paşi serioşi în aprecierea la justa valoare a
„înţelepciunii” anticilor şi a conceptelor şi realităţilor
caracteristice unor repere majore ale eticii cum sunt cele specifice
„fericirii”, „suferinţei” şi „plăcerii”.
Atitudinea
ştiinţifică presupune atenţie maximă la detalii, abordare
critică desprinsă de orice element mitic, „metafizic” şi
„supranatural”, efectuarea de experimente riguroase prin care să
fie testate ipotezele emise, căutarea activă a unor cazuri de
infirmare a acestora, aplicarea practică a rezultatelor
cercetării...
(John Stuart Mill:
„Elementul practic trebuie în speţă să nu fie niciodată
pierdut din vedere şi să fie folosit ca test pentru a judeca
valoarea potrivită a măsurilor orientate către înfrângerea
dificultăţilor.”6)
Cercetarea serioasă
în domeniul moralei nu poate fi desprinsă de caracteristicile
specifice „ştiinţei pozitive”. Ea nu trebuie să se piardă în
speculaţii rupte de realitate sau, chiar mai grav, aflate în
contradicţie cu evidenţa.
(D.D. Roşca:
„Condiţie absolut indispensabilă a funcţionării şi
existenţei raţiunii fiind existenţa concretă a datelor diverse.
Raţiunea ia doar naştere exercitându-se tocmai asupra concretului
dat.”7)
Mulţi vorbesc de
„înţelepciunea filosofilor antici” în condiţiile în care
sunt suficiente dovezi care ne arată lipsa lor de „înţelepciune”
în foarte multe domenii – ei vorbesc despre mulţi dintre
„gânditorii antici” considerându-i „filosofi”, adică
„iubitori de înţelepciune”, când ei de fapt, în foarte multe
cazuri şi de foarte multe ori, sunt doar iubitori de confuzie,
superficialitate, incoerenţă, contradicţie şi neadevăr.
(Ortega Y Gasset:
„Deziluzia este fecundă şi poartă întotdeauna în sine un
principiu de eliberare. Este o deşteptare amară, dar deşteptare.”8)
Înţelepciunea
antică este de foarte multe ori doar o joacă copilărească de-a
înţelepciunea, doar o încercare de multe ori ridicolă de imitare
a înţelepciunii, iar entuziasmul infantil de ridicare în slăvi a
acestei „înţelepciuni” a anticilor, pe care unii îl afişează,
de multe ori nu ne arată decât că mintea admiratorilor este şi ea
blocată în tot felul de confuzii şi contradicţii similare cu ale
acelora pe care ei îi admiră, aproape în mod necondiţionat...
Teoriile morale
antice au fost create într-un context cultural, social, ecologic,
religios, istoric, ştiinţific, artistic, politic şi „moral”
specific „lumii antice” şi astfel de multe ori au fost
influenţate de greşelile de apreciere a realităţii făcute de
toţi anticii (sau doar de majoritatea lor) în aceste domenii.
Critica care
infirmă o teorie/ afirmaţie/ propoziţie generalizatoare nu este
obligată să pună o altă teorie în locul celei pe care ea o
dovedeşte ca fiind eronată. Observaţiile empirice şi argumentele
raţionale care arată că o teorie este falsă trebuie să fie
adevărate, dar ele nu trebuie să fie întotdeauna suficient de
„complete” încât să poată să conducă la constituirea unei
teorii alternative celei criticate.
Cu alte cuvinte,
ştiinţa preţuieşte foarte mult şi „critica de dragul criticii”
şi nu doar „critica constructivă”, pentru că ea ne ajută
uneori chiar foarte mult să separăm adevărul de fals şi aparenţa
de realitate – şi aceeaşi preţuire ar trebui să o arate şi
filosofia acestei critici acerbe, acide, necruţătoare, dacă vrea
să fie ceva mai mult decât o „istorie a filosofiei” sau decât
o „istorie a aberaţiilor filosofice”.
(John Stuart Mill:
„Acest spirit critic, de controversă, atât de indispensabil,
dar atât de anevoie de căpătat, atunci când lipseşte într-o
societate, mi se pare o nenorocire, şi o absurditate să-l
respingem, atunci când ni se oferă în mod spontan.”9)
Critica corectă şi
neiertătoare ne ajută să nu ne amăgim singuri cu false teorii,
respectiv să nu ne înşelăm singuri că am fi găsit sau că
susţinem o teorie explicativă corectă a unui aspect sau altuia al
realităţii, mai ales în condiţiile în care această critică
scoate la iveală nenumărate probe empirice şi argumente logice
care infirmă acea teorie.
Prin urmare,
progresul în căutarea şi găsirea adevărului este nedezlipit de
critică şi critica este nedezlipită de căutarea lui sinceră şi
de găsirea lui – chiar dacă nu într-o formă absolută, ci doar
într-o formă relativă (dar mult mai probabilă şi realistă decât
altele) şi chiar dacă nu în mod „definitiv”, ci doar până la
„proba contrarie”...
Această critică
nu este însă suficient să fie una superficială, grăbită,
expeditivă – ea trebuie dezvoltată pe larg, în profunzime, cu
atenţie la detalii, fără grabă şi într-o manieră cât mai
complexă pentru a-şi putea produce cât mai bine efectul ei
curativ, efectul de înlăturare temeinică a erorilor pe care ea le
constată în aprecierea pe care unii sau alţii o au asupra
diferitelor aspecte ale realităţii.
Şi pentru că în
filosofie avem de-a face cu afirmaţii şi negaţii destul de
sensibile spre denaturare, uneori chiar şi la cea mai mică
încercare de alterare a lor prin rezumare sau reformulare, este bine
să folosim citate cât mai exacte şi cât mai reprezentative pentru
ideea supusă criticii pentru a nu falsifica poziţia criticată şi
pentru a permite o analiză critică cât mai detaliată a lor.
De multe ori
reformularea unor argumente prin rezumarea sau prin „explicarea”
lor („pe înţelesul celor care n-o pricep”) nu face decât să
denatureze şi să modifice, uneori în mod esenţial, conţinutul
originar, pe care pretinde că-l expune în mod fidel.
Înainte de a
purcede la demersul critic este deci important să ne asigurăm că
înţelegem şi că redăm cât mai fidel ideea sau teoria supusă
criticii şi acest lucru îl putem face cel mai bine, de cele mai
multe ori, doar prin citarea exactă a poziţiei criticate.
Acolo unde există,
„problemele de traduce”, în mod evident, pot face ca acest
deziderat să fie destul de dificil de atins, traducerea fiind de
cele mai multe ori deja o problemă de „interpretare”.
Această problemă
poate fi oarecum depăşită prin consultarea mai multor traduceri
alternative şi a mai multor interpretări a acestor traduceri sau a
textelor originale, respectiv prin consultarea şi redarea şi a
altor afirmaţii făcute de autorul cercetat în legătură cu
subiectul tratat (care pot să confirme sau să infirme o anumită
„interpretare”), pentru a ne asigura că redăm cât mai fidel
posibil poziţia pe care urmează să o criticăm.
De multe ori este
cazul că această „poziţie” este relativ confuză şi chiar
contradictorie – iar acest lucru poate fi revelat cel mai bine prin
identificarea şi redarea unor citate elocvente care evidenţiază
această stare de confuzie şi neclaritate pe care poate să o aibă
un anumit text filosofic.
Indiferent însă
de modul de constituire a unui text, odată creat şi publicat, el
poate fi supus criticii exact în forma lui de exprimare, pentru că
eroarea/ greşeala subliniată de critică este tot eroare, fie că
este o eroare a autorului tradus, fie că este o eroare a celui care
l-a tradus, fie a celui care l-a „interpretat” sau „rezumat”
– iar erorile/ greşelile trebuie subliniate pentru a fi corectate,
indiferent de forma sub care se manifestă.
Când există
„probleme de traducere” pot apărea dificultăţi în a
identifica „poziţia autorului”, dar, relativ independent de
aceste probleme, de multe ori, a căuta „poziţia exactă” pe
care un autor antic a avut-o în legătură cu o problemă sau alta
pare a fi doar a căuta o himeră: lipsa textelor originale în unele
cazuri, multiplele procese de copiere şi „prelucrare” prin care
au trecut textele de-a lungul timpului şi mai ales, acolo unde
există, exprimările superficiale, incoerente, neclare sau
contradictorii fac ca această „poziţie”, de foarte multe ori,
să fie destul de greu de identificat (şi uneori chiar imposibil).
De aceea, de cele
mai multe ori, nu trebuie să ne lăsăm deloc furaţi de tentaţia
de a urmări o astfel de himeră, mai ales în speranţa că vom găsi
ceva care să „justifice” şi să „explice” erori evidente de
apreciere a realităţii pe care le putem constata în anumite texte
scrise de (sau despre) un autor „preferat”.
Este bine astfel,
ca uneori, să ne concentrăm critic, nu atât pe un autor, cât pe
forma sub care ideile atribuite unui autor au ajuns până la noi,
deoarece această formă ne influenţează sau poate să ne
influenţeze, în mod direct, pe noi sau pe alţii – şi ea trebuie
analizată critic pentru a nu permite eventualelor erori care (din
diferite motive) sunt prezente în ea să ne inducă în eroare,
pozând sub forma unor adevăruri.
Demersul critic, pe
lângă că are o utilitate „exterioară” în identificarea şi
corectarea erorilor altora, are şi o mare utilitate „interioară”
care constă în formarea şi dezvoltarea în noi a „spiritului
critic” – şi din această perspectivă orice pretext şi orice
motiv am avea pentru a începe un demers critic asupra unei poziţii
teoretice exprimate oral sau în scris este un pretext bine venit
care trebuie fructificat la maxim.
Cel care se
obişnuieşte cu critica se obişnuieşte cu exigenţa în exprimare
şi în gândire.
(Popper: „Dar
pentru ca critica să nu devină vorbărie goală, ea trebuie să fie
disciplinată. Este foarte important să învăţăm să vorbim şi
să scriem pe cât de simplu şi de clar posibil.”10)
Critica atentă la
detaliile unui text nu este chiar deloc de lepădat, chiar dacă au
trecut zeci de ani, sute de ani sau chiar milenii de la elaborarea
lui şi astfel, teoretic (şi uneori şi practic), l-au mai abordat
critic şi alţii înaintea noastră – mai întâi, pentru că, de
obicei, majoritatea acestor abordări critice reformulează şi
denaturează (uneori în mod intenţionat) poziţia pe care o
critică; apoi, pentru că ele, de cele mai multe ori, sunt
superficiale şi grăbite şi în cele din urmă, pentru că o
critică cât mai atentă la text (şi mai bine distanţată de
„interpretările” pe care alţii le-au făcut acelui text) poate
descoperi multe erori şi neajunsuri anterior nedescoperite,
respectiv insuficient subliniate.
Iar în măsura în
care aceste critici se regăsesc şi la alţi cercetători ai
teoriilor şi textelor respective acest lucru nu poate decât să
întărească „puterea de convingere” pe care aceste critici pot
să o aibă, chiar dacă „argumentul autorităţii” şi al
„mulţimii” nu este întotdeauna un argument prea convingător în
ştiinţă şi în filosofie.
Rolul umorului şi
al ironiei, al caricaturizării şi ridiculizării, deşi nu este
nici esenţial şi nici obligatoriu pentru un demers critic solid,
poate de foarte multe ori să fie unul foarte important, deoarece de
multe ori această caricaturizare are puterea de a reduce poziţia
analizată la elementele sale esenţiale şi astfel de a înlătura
aparenţele de seriozitate sub care se ascunde, uneori, caracterul ei
ridicol, absurd sau aberant.
(Gavriliu L.:
„Plăcerea umoristică este o plăcere eminamente intelectuală,
care se poate asocia cu o înaltă atitudine de ordin moral.”11)
O glumă are de
multe ori puterea de a arăta slăbiciunile de argumentare ale unei
poziţii în mod mult mai clar decât ar putea să o facă o expunere
„serioasă” a motivelor de infirmare a acelei poziţii. În plus
este evident că unei glume, de multe ori, cel mai potrivit este să
i se răspundă doar cu o altă glumă...
(Codoban: […]
„istoria filosofiei autentice este şi istoria unor succesive
recuperări şi salvări ale principiului ei ironic.”12)
Faptul că pe seama
unei teorii/ afirmaţii/ poziţii se pot face glume nu e însă mereu
un motiv serios de a infirma acea teorie, deoarece gluma, de multe
ori caricaturizând, reduce şi reformulează, uneori în mod
intenţionat eronat, poziţia pe care o caricaturizează.
Însă dacă gluma
şi ironia cu pricina vine după o expunere elaborată a unor motive
serioase de infirmare a unei afirmaţii/ teorii/ poziţii reproduse
prin citarea textului în care ea este expusă, atunci ea nu face
decât să rezume „cu stil” neajunsurile şi erorile cuprinse în
acea afirmaţie/ teorie. (Expresia „cine râde la urmă râde mai
bine” poate avea relevanţă şi în acest sens.)
(Gavriliu L.: „În
cele din urmă, însă, înţelegem întrucâtva că jubilaţia
noastră în faţa capacităţii de demascare a unui demers logic
ilicit este o jubilaţie a intelectului triumfător. Acela care râde,
prin faptul însuşi că râde, se identifică cu o inteligenţă
superioară, care înfrânge înşelăciunea şi îi aplică o
binemeritată sancţiune.”13)
Umorul şi ironia
mai au şi avantajul că permit o tratare „neîncordată” a unui
subiect şi o detensionare a unei posibile „prea mari seriozităţi”,
făcând astfel mult mai uşoară darea la o parte a multor
presupoziţii de adevăr bazate în fapt, uneori, doar pe „argumentul
autorităţii” şi al „mulţimii” şi nu pe probe evidente şi
pe argumente corecte din punct de vedere logic..."
1
Bergson, Henri, 1992, Cele două surse ale moralei şi religiei,
Editura Institutul European, Iaşi, p. 134.
2Vidam,
Teodor, 2007, Dimensiuni ale eticii
comunicării şi mass-media, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, p. 21.
3
Gasset, Jose Ortega Y, 1999, Idei şi credinţe, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, p. 77.
4
Bergson, Henri, 1992, Cele două surse ale moralei şi religiei,
Editura Institutul European, Iaşi, p. 100.
5
Popper, Karl R., 1996, Mizeria istoricismului, Editura All,
Bucureşti, p. 96.
6
Mill, John Stuart, 1996, Despre
libertate, Editura Eminescu,
Bucureşti, p. 202.
7
Roşca, D. D., 2010, Existenţa tragică, Editura Grinta,
Cluj-Napoca, p. 86.
8
Gasset, Jose Ortega Y, 1999, Idei şi credinţe, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, p. 85.
9
Mill, John Stuart, 1996, Despre
libertate, Editura Eminescu,
Bucureşti, p. 91.
10
Popper, Karl R., 1996, Mizeria istoricismului, Editura All,
Bucureşti, p. XXI.
11
Gavriliu, Leonard, 1996, Mic tratat de
sofistică, Editura IRI, p. 168.
12
Codoban, Aurel, 2005, Filosofia ca gen
literar, Editura Idea Design &
Print, Cluj-Napoca, p. 85.
13
Gavriliu, Leonard, 1996, Mic tratat de
sofistică, Editura IRI, p. 170.
- Extras din cartea
Fericirea, suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa”, autor
Radu Lucian Alexandru:
