Cerul şi Pământul sau Lepădarea de Cer
20.04.2008 by Radu Lucian Alexandru
"- Fraţilor vă voi vorbi astăzi despre pământ şi cer şi voi începe prin a vă spune că negreşit adevărata împărăţie a Creatorilor este pe pământ.
Împărăţia Cerurilor este o himeră, o iluzie, este un vânt înşelător şi schimbător.
Adevărata putere este aceea a Pământului: Cerul este slab, cerul este confuz, cerul nu ştie ce vrea (el este pântecul lumii), el este creuzetul din care se naşte copilul său, Pământul.
Cerul (Astralul, Visul) nu e ceva pe care să te poţi baza, el înşeală – singurul care nu înşeală e Pământul.
Cântarea cerului este fuga din faţa responsabilităţilor Pământului. Pământul e stabil – schimbarea lui este înceată: el e un punct de sprijin.
Cerul e instabil – se schimbă mereu.
Dar atenţie: şi pământul şi cerul au multe surprize pentru noi, au multe mistere ce aşteaptă a fi descoperite.
Pământul e viaţă, e stabilitate, e direcţie, e cale ce poate fi atinsă cu răbdare şi perseverenţă, iar Adevăratul cer al pământului nu este cerul, ci Cosmosul.
Viaţa fericită e posibilă doar pe pământ: conştiinţa e posibilă doar într-un cadru stabil – cel al pământului.
În cer conştiinţa nu creează nimic, deoarece creează totul, nu e fericită pentru ceea ce are, deşi are tot ce-şi doreşte (pentru că obţine prea uşor).
În cer conştiinţa nu poate să gândească, nu poate să simtă durabil. În cer conştiinţa nu este, sau este doar efemer.
Doar pe pământ conştiinţa este – nu este efemeră –, ci pentru o perioadă consistentă de timp ea este continuă.
Viaţa pe pământ are un sens – cel pe care îl dăm noi – sensul pe care putem să-l atingem.
Viaţa în cer nu are nici un sens, deoarece acolo sensul se atinge instantaneu.
Gândirea nu se poate manifesta plenar în Cer: ea se poate întrupa şi manifesta în adevărata ei frumuseţe doar pe pământ.
Cei din cer tind inconştient spre viaţa pământeană, deoarece ştiu că lumea lor e o lume iluzorie.
În cer fiinţele trăiesc „în ouă”, fiecare trăieşte acolo viaţa pe care a fost înclinat pe pământ să o trăiască.
Pe pământ însă oamenii trăiesc alături de ceilalţi oameni.
În cer oamenii sunt zei: zeii propriilor lor lumi, pe care singuri şi le creează, nişte zei singuratici şi plictisiţi pentru că tot ce vor, obţin.
Pe pământ oamenii se descoperă unii pe ceilalţi, trăiesc unii cu ceilalţi, se simt unii pe ceilalţi.
Cerul este ciorna pe care o scriem înainte de a ne coborî pe pământ, pentru a rezolva frumos exerciţiul momentului.
În cer ne antrenăm pentru luptă, pe pământ luptăm.
Pământul ne este adevăratul prieten: el stă alături de noi, ne susţine, cugetă cu noi, ne lasă să dormim la sânul său.
Cerul fuge de noi: el e copil, nu poate să ne îmbărbăteze, nu ştie cum. Dar tocmai pentru că e copil, e deschis la infinite posibilităţi.
Pământul şi Cerul ne creează pe noi: Pământul ne susţine Creaţia, Cerul ne-o inspiră. Cerul e muza, Pământul, opera de artă.
Cerul este un fulger de-o clipă.
Pământul e o iubire adâncă, abisală, profundă până la lacrimi de bucurie.
Cerul fuge de noi: el e substanţa tuturor posibilităţilor şi prin aceasta a nici unei posibilităţi reale.
Pământul e tărâmul posibilităţilor ce se pot realiza – pământul e creuzetul cerului.
Ceea ce facem pe pământ, ceea ce concepem pe el se reflectă în cer.
Pământul e viaţă veşnică, e viaţă conştientă.
Cerul e viaţă lipsită de conştiinţă, e viaţă în voia valurilor existenţei, e viaţă lipsită de direcţie, e viaţă trăită inconştient.
Cerul ne doboară dacă vrem să-l luăm cu asalt, aidoma unei Fata Morgana în deşert, aidoma unei iluzii optice - numai de departe el pare să fie ceva consistent, de aproape văzut însă el se spulberă, nemairămânând din el decât rătăciri de câteva clipe ale conştiinţei pe aici şi pe acolo.
Pământul ne ridică şi ne susţine: el e real, la el ne întoarcem mereu cu lacrimi în ochi, consolându-ne la sânul său, după ce am alergat în van după iluziile cerului.
Cerul e subiectiv, e singuratic.
Pământul, obiectiv, e plin de fiinţe care se simt unele pe celelalte şi care sunt singuratice doar în măsura în care aleargă aici pe pământ după himerele cerului.
Pământul e tărâmul realităţii.
Cerul e tărâmul imaginaţiei.
A ignora pământul căutând, când păşim pe el, himerele cerului e a ne ignora pe noi ca ceea ce suntem cu adevărat şi imposibil de contestat, e a fugi de noi, de adevărata noastră identitate: trupul de carne şi oase, sângele care curge în vene, picioarele care ne poartă paşii, mâinile care îl strâng în braţe pe celălalt, emoţiile care ne îndeamnă să fugim de suferinţă şi durere, gândurile care ne orientează existenţa în universul fenomenal.
A alerga după himerele cerului e a ne nega pe noi înşine în modul cel mai profund cu putinţă, e a ne nega propria identitate, modul nostru cel mai intim de a fi, e a ne nega propria realitate.
A căuta în cer fericirea e a fugi de ea aici pe pământ, e a căuta iluzia în locul realităţii.
A căuta în cer sprijinul şi cunoaşterea e a ne încrede în miraje trecătoare, fără nici un sens coerent şi fără nici o stabilitate.
A fugi de pământ e boala cea mai mare a omului: negarea de sine – negarea cea mai profundă de sine – ea este cu siguranţă sursa unei mari confuzii şi dureri.
Fuga de pământ e trăirea în iluziile cerului – lipsite de consistenţă ele se prăbuşesc la tot pasul şi ne trântesc de pământ.
Realitatea lor se destramă în faţa durerii şi plăcerii pământene, de a căror realitatea ne îndoim doar cu mintea şi doar la un nivel superficial.
Inima întotdeauna va fi a pământului.
Ea pompează sânge: nu pentru cer, nu pentru himere, ci pentru un corp cât se poate de real, cât se poate de concret, cât se poate de palpabil, imposibil de negat.
Refuzul de a vedea pământul aşa cum este e o boală a cerului – este boala aceluia care, mergând prea des în cer, l-a coborât pe pământ şi îl confundă cu pământul.
Dar atenţie oameni: cerul înşeală!
Pământul spune însă adevărul: el are doi mesageri incontestabili: durerea şi plăcerea.
Oamenii fug de realitatea pământului, deoarece suferă de boala cerului. Pământul e dur, dar e şi stabil – creaţia pe el e stabilă şi durabilă, dar e şi greu de făcut, biruinţa pe el întâmpină multe rezistenţe, dar tocmai de aceea e mai trainică.
Cerul e maleabil, de aceea e instabil, creaţia în el este uşor de făcut, dar se sfărâmă imediat, precum mirajele; biruinţa în el e uşor de obţinut, căci sunt puţine rezistenţe, dar tocmai de aceea este imediat trecătoare şi lipsită de consistenţă.
Cerul este pentru vise şi imaginaţie.
Pământul este pentru realitatea şi creaţie.
Creaţia se face la sânul pământului – e bucuria lui! Şi ce-i cu adevărat frumos şi bun şi adevărat şi durează mii şi mii de ani.
Creaţiile cerului durează cât o clipire de ochi, atât cât a durat şi pentru a fi făcute.
Ele sunt iluzii care se destramă.
Cerul inspiră, pământul creează.
Absolutul susţine Întregul.
Oameni buni, treziţi-vă din mirajul Cerului şi priviţi realitatea Pământului!
Nu vă mai lăsaţi furaţi de iluziile şi speranţele deşarte ale Cerului. Trăiţi clipa şi viaţa: acum, aici pe Pământ. Creaţi! Aici şi acum. Trăiţi-vă viaţa şi nu vă mai amăgiţi!
Nu vă mai negaţi pe voi înşivă, căci iată soarta celui ce se neagă pe sine: suferinţa, confuzia, iluzia, rătăcirea...
Şi iată soarta celui ce se conştientizează pe sine cu tot ceea ce el este: fericirea, claritatea, creaţia stabilă, păşirea pe drumul propriei creaţii.
Dacă încă mai aveţi îndoieli în legătură cu ce am spus, aveţi o metodă foarte simplă pentru a vă convinge: loviţi-vă odată foarte puternic cu capul de perete: durerea ce va urma vă va arăta adevărata realitate.
Luaţi aminte la ea şi nu mai rătăciţi.
Luaţi cerul ca atare – ca sursă de inspiraţie pentru creaţiile pământului, dar nu mai rătăciţi prinşi de mirajele lui."
- Extras din cartea "Călătorie prin Conştiinţă" - autor Radu Lucian Alexandru.
